ADAMEŞTEANU ION
1911-1976

La 15 februarie 1911 vedea lumina zilei, în comuna Toporu – Teleorman. Studiile liceale strălucite le încheie la Liceul „Titu Maiorescu” din Giurgiu prin bacalaureat, absolvit în 1930. La acea vreme era atras, deopotrivă, de ştiinţele agronomice, de biologie, de medicină, de literatură, dar în cele din urmă se decide pentru medicina veterinară, aşa încât în toamna lui 1930 ajunge student (în cadrul Institutului Medico-Militar) al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti. Abia în anul III de facultate abandonează definitiv orice preocupare lăturalnică, inclusiv încercările literare (dar va continua să cultive literatura, până la sfârşitul vieţii) şi se dedică definitiv studiului, cu acea pasiune totală, caracteristică oamenilor mari. Seriozitatea, temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor sale de student i-a impresionat pe profesorii săi, aşa încât, fiind încă student în anul V devine preparator la disciplina de Patologie şi Clinică Medicală, căreia i se va dedica pentru totdeauna.
În anul 1936 devine „Doctor în Medicină Veterinară” şi este reţinut în învăţământul superior la catedra de Semiologie, Patologie şi Clinică Medicală a FMV Bucureşti, iar în anul 1951 devine profesor. În etapa de la Bucureşti a cutreierat toate laboratoarele din Institutul Cantacuzino, Institutul Pasteur, Laboratorul de Chimie Biologică al prof. R. Vlădescu, Laboratorul Prof. Băltăceanu (Spitalul Brîncovenesc), Laboratorul Prof. Gh. Marinescu (pentru Anatomia şi Histologia SNC), de unde a adus metode de diagnostic de mare valoare şi a încercat să le adapteze în medicina veterinară şi, în special, pentru Semiologie şi Patologie Medicală.
Prodigioasa activitate a clinicianului şi savantului Ion Adameşteanu s-a reflectat şi într-o bogată activitate publicistică: 269 lucrări ştiinţifice originale, din care 162 publicate în străinătate. În anul 1956 a publicat în Editura Agro-Silvică de Stat primul volum din tratatul „Patologia medicală a animalelor domestice”, iar un an mai târziu a apărut al doilea volum, cu imagini originale şi noutăţi absolute pe plan naţional şi chiar mondial. În anul 1959 apare tratatul de Semiologie Medicală, în editura Academiei, împreună cu A. Nicolau şi H. Bârză, fiind distins cupremiul Academiei. În anul 1967 publică în colaborare cu E. Poll, în editura Agro-Silvică, ediţia a II-a a tratatului „Patologia Medicală a animalelor domestice”, revizuită.
După o scurtă şi fortuită perioadă de întrerupere, între 1958-1963, când a funcţionat ca medic veterinar practician, Ion Adameşteanu revine în învăţământul universitar la FMV Cluj-Napoca, ca profesor de Semiologie, Patologie şi Clinică Medicală, unde activează până la sfârşitul vieţii.
Ion Adameşteanu considera, pe drept cuvânt, că amfiteatrul în care se formează pe deplin medicul veterinar este clinica, în preajma animalelor bolnave. Ion Adameşteanu a fost în acelaşi timp, ctitor de şcoală, care a pus bazele disciplinei de Semiologie, Patologie şi Clinică Medicală în ţara noastră. Are multe domenii de pionierat în cercetare care i-au adus recunoaştere mondială: îmbunătăţirea mijloacelor de explorare clinică şi paraclinică (valoarea examenului LCR la cal şi oaie în boli ale SNC), recunoscută ca premieră mondială; îmbunătăţirea mijloacelor terapeutice (stimularea paramunităţii); metafilaxia în BNM; etiopatogeneza în bolile neonatale la tineretul diferitelor specii; semnificaţia micozelor şi micotoxicozelor în patologia animală; dismineraloze şi disvitaminoze la animale. Profesorul a crezut în caracterul indivizibil al medicinii. La Cluj a pus bazele Patologiei Comparate, împreună cu prof. dr. doc. Ion Chiricuţă, marele oncolog, cu care a format Societatea de Oncologie Comparată.  A fost prezent în unităţile de creştere a animalelor pe tot cuprinsul ţării „învăţând şi ajutând pe alţii”. Ultimele volume, corolare ale activităţii, reflectărilor şi creaţiei din etapa clujeană aveau să ofere profesiei tot atâtea premiere mondiale: „Urgenţele în medicina veterinară”, 1973, împreună cu V. Căpăţînă. „Iatropatiile în medicina veterinară”, 1974, a fost distinsă cu premiul Academiei, fiind noutate absolută mondială, bazată pe realităţile din numeroase unităţi din ţara noastră pe care le cunoştea foarte bine, de la Constanţa până la Satu Mare, şi în care a fost chemat mereu de Ministerul Agriculturii şi de colegii practicieni. Volumul Diagnosticul morfoclinic pe specii şi sindroame” a apărut după moartea sa, fiind adus la lumină de către soţia sa – Prof.dr. Constanţa Adameşteanu.
Ion Adameşteanu a reuşit să formeze adevărate nuclee de colaboratori, la rândul lor discipolii de ieri şi azi, mari dascăli, în trei centre universitare: Bucureşti, Cluj şi Iaşi.
Originalitatea valorilor create, contribuţiile esenţiale ale dascălului, fondatorului de şcoală şi cercetătorului, i-au adus aprecierea, stima şi recunoaşterea pe cele mai îndepărtate meridiane de pe întreg mapamondul, fiind ales: membru activ al Societăţii de Patologie Comparată din Paris-Franţa, 1965; membru activ al Academiei regale de Medicină din Belgia, 1969; membru activ al Academiei de Ştiinţe din New-York, 1967; Doctor honoris causa al Facultăţii de Medicină Veterinară din Brno, 1969; membru cooptat al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
A condus numeroase teze de doctorat, realizate de cadre didactice, cât şi de medici veterinari practicieni sau din institute de cercetare, cu subiecte actuale şi necesare evoluţiei în medicina veterinară. Preocupat de mersul învăţământului medical veterinar din ţara noastră face aprecieri în legătură cu planul de învăţământ, cerând insistent studierea limbilor străine, cere desfiinţarea normelor, insistă asupra schimbului de experienţă al cadrelor didactice, în special al celor tinere, în ţară şi în străinătate, ca şi participarea lor la manifestări ştiinţifice internaţionale pe care le considera absolut necesare. Solicită conducerii ministerului de resort asigurarea de fonduri pentru cumpărarea de tratate, lucrări, monografii, într-un număr cât mai mare. Odată cu reducerea fondurilor pentru abonamente la reviste străine a realizat cărţi poştale individuale, prin care te puteai adresa direct autorului pentru a obţine lucrarea dorită. Multe proiecte ale Profesorului, la care lucra în ciuda suferinţei trupeşti de care nu s-a plâns niciodată, au rămas să fie împlinite de urmaşi, căci la 15 noiembrie 1976 inima sa generoasă a încetat să mai bată, la numai 3 luni de la pensionare.

ATHANASIU IOAN
1868-1926

S-a născut la 27 aprilie 1868 în satul Sascut, fostul judeţ Putna. În 1885, începe studiile universitare la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, iar în decembrie 1890 susţine lucrarea de licenţă efectuată sub îndrumarea Profesorului Al. Locusteanu.
În perioada 1891-1892, satisface stagiul militar şi apoi activează ca medic veterinar al oraşului Constanţa.
În 1892, este numit de către Prof. Locusteanu, şef al Clinicii chirurgicale şi medicale din Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti. Devine apoi Şef de lucrări la catedra de Fiziologie.
În 1894, câstigă concursul  pentru bursa de specializare (în Franţa) în domeniul fiziologiei. Se specializează în domeniul fiziologiei, în perioada 1895-1898, sub conducerea lui Ch. Richet, E. Marey (Facultatea de Medicină din Paris) şi M. Duval (de la College de France).
La întoarcere, este numit profesor suplinitor la Catedra de Fiziologie a Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti. După 4 ani, activează la Paris în calitate de subdirector al Institutului Internaţional de Fiziologie Marey (1902-1905).
În 1905, este numit profesor titular la Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti şi director al Institutului de Fiziologie din aceeaşi universitate.
În 1906, fondează, împreună cu I. Cantacuzino, Gh. Marinescu si D. Voinov, Societatea de Biologie din Bucureşti (cu statut de filială a Societăţii de Biologie din Paris), Ioan Athanasiu fiind, până la sfârşitul vieţii sale, Secretar general al acestei Societăţi din Bucureşti.
Între 1907-1910, a fost Director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti.
La 4 iulie 1909, Parlamentul votează proiectul Legii Haret-Athanasiu (legea pentru reorganizarea Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară). În 1911, este primit în Academia Română, ca membru corespondent.
În perioada 1915-1920, este Rector al Universităţii Bucureşti şi Preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Universitari (1917-1920), structură sinonimă cu actualul Consiliu Naţional al Rectorilor.
În anul 1917, fondează, la Iaşi, revista Renaşterea Română, pe care o conduce până în 1921, când apariţia revistei încetează din lipsă de fonduri.
La data de 15 februarie 1920, este ales Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, dar nu acceptă această funcţie. Pleacă din nou în Franţa (la Institutul Marey) şi apoi în Olanda (la laboratorul Profesorului Einthoven din Leiden), unde continuă cercetările începute în 1921 referitoare la natura influxului nervos.
Profesorul Athanasiu se stinge din viaţă la data de 20 iulie 1926.
Prin vocaţia sa pedagogică, Profesorul Ioan Athanasiu a excelat în ilustrarea importanţei fiziologiei în procesul de formare profesională a studenţilor, iar prin talentul său de cercetător ştiinţific şi de creator de şcoală, a consacrat fiziologia ca ştiinţă de avangardă a progresului cunoaşterii materiei vii. Cofondator al fiziologiei experimentale în ţara noastră (alături de Alexandru Vitzu), Ioan Athanasiu s-a afirmat de tânăr ca personalitate de primă mărime în galeria marilor fiziologi europeni de la începutul secolului XX.
Prestigioasele sale realizări ştiinţifice (cuprinse în peste 131 de lucrări publicate) referitoare la funcţiile sângelui şi limfei, homeostazia termică, fiziologia muşchilor scheletici, fiziologia cordului, natura influxului nervos, nocivitatea alcoolului, precum şi cercetările consacrate perfecţionării şi standardizării aparaturii de înregistrare grafică a unor funcţii şi procese fiziologice au contribuit decisiv la dezvoltarea fiziologiei ca ştiinţă şi, totodată, l-au impus pe savantul Ioan Athanasiu în elita comunităţii academice mondiale a epocii sale.  I. Athanasiu a fost în acelaşi timp şi un apostol neobosit  în slujba promovării învăţământului universitar. El a luptat mai bine de un sfert de veac şi a reuşit să  modernizeze baza logistică şi să perfecţioneze metodologia  predării fiziologiei la cele două facultăţi (Medicina Veterinară şi Facultatea de Ştiinţe) la care asigura concomitent instruirea de specialitate a studenţilor.
O parte însemnată a operei sale ştiinţifice se află expusă în cadrul  Expoziţiei omagiale, cu caracter permanent, organizată  în anul 1999 în sediul actual al disciplinei de Fiziologie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti.

BÂRZĂ HOREA
1925-2013

S-a născut la 21 septembrie 1925, în comuna Agârbiciu, judeţul Sibiu. După absolvirea claselor şcolii primare din localitatea natală, a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi apoi Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, susţinând examenul de stat în 1951, iar doctoratul în 1968 – cu tema „Cercetări asupra leucocitului bazofil la animale”.După absolvirea facultăţii, a activat numai în învăţământul superior medical veterinar, domeniul clinicii şi patologiei medicale, unde a parcurs succesiv toate treptele ierarhiei universitare.
În anii 1951–1957 a fost cadru didactic la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad, activitatea ulterioară desfăşurându-se în cadrul Clinicii Medicale din Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti.
În perioada 1982–1985, Prof. Dr. Horea Bârză a activat, împreună cu soţia sa Conf. Dr. Elena  Bârză, la Centrul Universitar Blida din Algeria unde a contribuit la organizarea învăţământului zooveterinar.
Întreaga activitate didactică şi-a desfăşurat-o la disciplina Clinică şi Patologie Medicală, în perioada 1952–1957 desfăşurând în paralel şi activitate la disciplina de Semiologie iar între 1969-1972 la disciplina de Boli de nutriţie şi toxicoze.
În anul 2007, Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara îi acordă înaltul titlu academic Dr. Honoris causa iar în anul 2011, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti îi conferă titlul de Profesor Emerit.
În anul 1999, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, pentru ca din 2003 să fie ales Membru de Onoare al acestei prestigioase instituţii.
Ca  recunoaştere firească a valorii activităţii sale, numele Profesorului H. Bârză a fost atribuit de Consiliul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti – Cercului ştiinţific al cadrelor didactice din facultate şi din IDSA Bucureşti.
In toată existenţa sa, Horia Bârză a avut o conduită morală şi civică exemplară, a fost un om de o modestie exagerată, total neinteresat de aspectele mercantile ale vieţii şi care a stat departe de situaţiile conflictuale interumane sau de încrâncenările politice ale vremurilor pe care le-a trăit.
Clinicianul Horea Bârză a avut şi şansa de a fi remarcat şi apreciat de timpuriu de Profesorul Ion Adameşteanu, în şcoala căruia calităţile de clinician ale tânărului discipol s-au dezvoltat şi perfecţionat. Relaţia mentor – discipol a fost atât de strânsă şi fructuoasă încât medicul veterinar Horea  Bârză, tânărul şef de lucrări pe atunci, a dobândit foarte repede competenţele profesionale necesare colaborării, alături de mentorul său şi Profesorul Aurel Nicolau, la elaborarea primului tratat de Semiologie Medicală Veterinară (1959) din literatura noastră de specialitate, lucrare ce îşi păstrează pe de deplin valabilitatea şi în prezent. Dascălul Horea Bârză a onorat catedra universitară timp de 40 de ani, contribuind eficient la instruirea unui număr imens (peste 4000) de studenţi. Au rămas memorabile prezentările sale de cazuri clinice în faţa studenţilor şi a numeroaselor generaţii de medici veterinari participanţi la instruiri postuniversitare. In sprijinul studenţilor şi comunităţii medicilor veterinari din România, Profesorul Bârză a elaborat şi publicat un număr mare (peste 20) de manuale şi tratate de specialitate, lucrări de referinţă ale domeniului bolilor interne ale animalelor domestice. Lucrările sale ştiinţifice impresionează nu neapărat prin numărul lor (peste 140 de articole publicate şi peste 20 de cărţi de specialitate), ci prin faptul că ele sunt un autentic model de exigenţă şi performanţă în domeniu. Horea Bârză a fost unul dintre cei mai redutabili dascăli ai Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti şi în domeniul documentării profesionale, o autentică bază de date ştiinţifice ce oferea cu generozitate informaţii necesare şi altor colegi (în special celor tineri). Valenţa sa de documentarist al profesiei şi-a cultivat-o şi în afara ţării cu prilejul multor vizite profesionale la instituţii de profil  (Brno, Kosice, Budapesta, Varşovia, Tbilisi, Berlin, Erevan, Alfort, Lyon).
Vasta sa experienţă şi prestigiul profesional dobândit l-au impus ca specialist de prim rang în domeniu, fiind frecvent solicitat de autorităţile statului în calitate de consultant. Aceste calităţi i-au permis, de asemenea, să sprijine eficient activitatea multor structuri profesionale, aşa cum sunt Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, toate facultăţile de medicină veterinară din ţară, ASAS, editurile şi revistele cu profil medical veterinar. In toate aceste ipostaze, Profesorul a demonstrat calităţi de militant neobosit pentru promovarea medicinei veterinare româneşti.
Horea Bârză a condus stagiile doctorale a numeroşi colegi tineri care au avut astfel şansa de de a valorifica o parte din tezaurul ştiinţific şi pedagogic al conducătorului lor ştiinţific.
Prof. Dr. Dr.H.C. Horea Bârză, personalitate ştiinţifică de înalt prestigiu şi membru de onoare al AGMVR, a încetat din viaţă în ziua de 12 mai 2013.

BURUIANĂ LASCĂR
1904-2003

S-a născut la 2 mai 1904 în orașul Cernavodă. Studiile secundare le începe la Galați (Liceul Vasile Alecsandri) și le continuă până la finalizare la Botoșani (Liceul August Treboniu Laurian) unde familia sa se refugiase din cauza ostilităților Primului Război Mondial. În anul 1923 devine student la Facultatea de Chimie a Universității din București și obține diploma de chimist în anul 1926. În același an (1926) a absolvit și cursurile Institutului de Chimie Industrială, obținând diploma de inginer chimist.
După finalizarea studiilor universitare, devine preparator și apoi asistent (1926–1927) la  catedra de Chimie a Facultății de Medicină Veterinară din București condusă de Profesorul Radu Vlădescu. Este începutul unei strălucite activități  didactice și de cercetare pe care chimistul Lascăr Buruiană o va dezvolta fără întrerupere, exclusiv în domeniul biochimiei medicale veterinare.
În anul 1930 începe cercetările pentru teza sa de doctorat sub conducerea profesorului Aurel Crăifăleanu (care, la rândul său, își efectuase teza de doctorat sub îndrumarea renumitului chimist german Emil Ficher, laureat al Premiului Nobel). După susținerea publică a tezei de doctorat (anul 1935), tânărul doctor în chimie va parcurge treptat toate treptele ierarhiei universitare: devine conferențiar în anul 1939 (predă disciplina de Chimiea laptelui) și apoi profesor în anul 1948. Ca profesor a predat cursul de Biochimie la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad, iar în 1955 revine la Facultatea de Medicină Veterinară din București unde ocupă postul de profesor la catedra de Biochimie devenit vacant prin pensionarea Acad. Radu Vlădescu. Va onora această poziție universitară prin predarea de cursuri până în anul 1972, data pensionării sale, și apoi în calitate de profesor consultant – conducător de doctoranzi.
Începând cu anul 1960, sub conducerea Profesorului Lascăr Buruiană, structura și orientarea cursului de biochimie înregistrează modificări substanțiale prin mai buna orientare a conținutului (și denumirii) disciplinei către domeniul mai bine delimitat al biochimiei medicale veterinare.
Cercetător de excepție, dotat cu o mare erudiție și spirit de creație științifică, Prof. Buruiană s-a impus atenției comunității științifice din domeniu prin numeroase realizări științifice intrate în patrimoniul biochimiei medicale veterinare. Este autor a 428 lucrări științifice publicate în țară și în străinătate sau susținute la numeroase manifestări științifice. Dintre acestea se detașează lucrările sale referitoare la biochimia laptelui, domeniu în care a avut contribuții originale  recunoscute ca priorități în literatura de specialitate. Astfel, metoda elaborată de el pentru dozarea proteinelor din lapte bazată pe utilizarea acidului azotic este unanim recunoscută ca „Reacția Buruiană”. Tot în domeniul biochimiei laptelui a elaborat o metodă originală pentru aprecierea calității igienice a laptelui (determinarea titrului coli), a evidențiat semnificația concentrației clorurilor din lapte pentru diagnosticul mamitelor, a identificat fibrogenaza din lapte (cu rol coagulant) și a evidențiat corelațiile activității ei cu calitatea pasteurizării laptelui. El este și inițiatorul cercetărilor de spermiologie din țara noastră, domeniu în care a adus contribuții originale, așa cum sunt: semnalarea cu prioritate a prezenței tripsinei în spermă și rolul ei în procesul de fecundație, caracterizarea proteinelor din spermă la speciile de animale domestice, efectele acțiunii diluanților și congelării spermei asupra capacității fecundante a spermatozoizilor, stabilirea corelației dintre activitatea unor enzime și calitatea spermei,  precum și dinamica metabolizării fructozei din spermă. Cercetările în domeniul enzimologiei reprezintă, de asemenea, o parte consistentă a operei sale științifice, majoritatea acestor cercetări fiind consacrate cunoașterii polimorfismului molecular al unor enzime și utilizarea acestuia ca marker în activitățile de selecție și ameliorare a animalelor de importanță zootehnică, precum și ca indicator al calității reproducătorilor sau al unor stări patologice. Alte contribuții științifice ale Prof. Buruiană au fost obținute prin utilizarea metodei polarografice pentru evidențierea modificărilor structurale și proprietăților funcționale ale proteinelor din diverse produse biologice (preponderent din lapte) sub acțiunea diferiților agenți fizici sau chimici (ionizarea, ultrasunete, energia termică ș.a.). Un alt domeniu abordat este cel al dismetaboliilor provocate de alimentația necorespunzătoare la animalele de fermă, în special cetonemia și hipomagneziemia vacilor. A fost autorul unor manuale de referință de nivel universitar: Curs de chimie biologică (1961), Lucrări practice de chimie analitică și de chimie biologică (1961).
Deși de formație chimist, Prof. Buruiană s-a integrat excelent în spiritul și străduințele corpului profesoral medical veterinar și față de care adesea își exprima public gratitudinea pentru generozitatea breslei medicilor veterinari.
A decedat  în ziua de 23 iulie 2003, la vârsta de 99 de ani și a fost inmormântat în București, la Cimitirul Armenesc.
CĂPĂŢÂNĂ VLADIMIR
1911-1997

S-a născut în localitatea Lincăuţi, judeţul Soroca – Basarabia, la 8 aprilie 1911. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, în 1936.
După absolvire, a ocupat diferite funcţii ca medic veterinar militar – până în 1945, după care secundar al Clinicii de Chirurgie a Spitalului Veterinar Militar Bucureşti, apoi Şeful Clinicii de Chirurgie la acelaşi spital (1945-1960). Odată cu reducerea unităţilor de cavalerie şi implicit a numărului de cai în 1960, a ocupat prin concurs postul de Şef al Laboratorului de Chirurgie experimentală de la institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti, până în 1963.
După înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca în 1962, a fost chemat de Rectorul Institutului Agronomic -, în acea vreme, Prof. Dr. Emil Negruţiu -, să ocupe postul de Şef de catedră şi să organizeze învăţământul chirurgical veterinar la această Facultate nou înfiinţată, asigurându-i tot sprijinul în această privinţă.
Cu o formaţie profesională de excepţie, cu o bogată experienţă profesională şi practică, fiind un foarte bun organizator şi educat în disciplina militară, a reuşit în scurt timp să pună bazele învăţământului chirurgical veterinar, de la început cu cadre didactice bine formate şi cu dotări materiale – majoritatea primite prin donaţii de la Serviciul Veterinar al Armatei.
Astfel, a condus timp de 34 ani Disciplina de Patologie şi Clinică Chirurgicală şi a contribuit la pregătirea generaţiilor de studenţi în patologie şi clinică chirurgicală.
Cu admiraţie şi atentă grijă, desprindem din activitatea didactică şi ştiinţifică extrem de vastă, precum şi din efortul depus în slujba progresului chirurgiei veterinare româneşti, câteva dintre cele mai semnificative contribuţii ale ilustrului Profesor Vladimir Căpăţână:
În domeniul aparaturii şi tehnici chirurgicale precum şi al chirurgiei experimentale sunt remarcabile cercetările în premieră naţională referitoare la sutura vasculară mecanică, anestezia inhalatorie la animale mari, osteosinteza cu fixatori mecanici reglabili şi cu tijă centromedulară, chirurgia arborelui bronhic şi în premieră mondială, un model experimental „micul pancreas” pentru studiul secreţiei endocrine, în colaborare cu medicii de la Spitalul Militar Bucureşti. Rezultatele acestor cercetări au contribuit la introducerea în practica chirurgicală a tehnicilor moderne, îndeosebi cele referitoare la utilizarea fixatorilor mecanici în osteosinteză.
În domeniul clinicii şi terapeuticii chirurgicale, sunt relevante contribuţiile aduse la utilizarea blocajului novocainic ca metodă de dirijare a răspunsului post traumatic şi a reacţiei inflamatorii, la terapia cu ţesuturi conservate, terapia cu aerosoli, oxigenoterapia portală în şocul traumatic. La acestea se adaugă numeroasele contribuţii originale la perfecţionarea tehnicilor operatorii în ovariectomie, criptorhidie şi în tratamentul herniilor abdominale. De asemenea, Prof. Dr. V. Căpăţână a introdus şi definit pentru prima dată în medicina veterinară românească noţiunea de „abdomen chirurgical acut” şi a adus importante contribuţii la modernizarea asistenţei medico-chirurgicale veterinare, în anestezia şi terapia intensivă. În calitate de conducător de doctoranzi a abordat cele mai actuale domenii ale chirurgiei veterinare şi experimentale, ca de exemplu: chirurgia stomatologică, utilizarea laserului. O parte din aceste contribuţii au fost răsplătite prin brevete de invenţii sau certificate de inovator.
Calităţilor de cercetător şi de clinician li s-au adăugat cele de publicist, care s-au concretizat prin publicarea în reviste de prestigiu a 167 lucrări ştiinţifice şi prin editarea a 16 tratate, monografii şi manuale universitare, ceea ce a contribuit din plin la includerea rapidă a contribuţiilor sale în patrimoniul ştiinţific contemporan şi la recunoaşterea autorităţii sale ştiinţifice şi profesionale.
La 14 mai 1995 i s-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa” al USAMV Cluj-Napoca. Pentru întreaga activitate desfăşurată, a fost distins cu „Ordinul Muncii” şi cu diferite medalii, laureat al Premiului de Stat, ales membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York, membru al Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din România ş.a.
Prin firea generoasă şi deschisă pentru colaborare, prin calităţile de cadru didactic şi de mentor devotat şi exigent, a reuşit să pună bazele Şcolii de chirurgie veterinară clujene, să dezvolte fructuoase colaborări cu chirurgii umani, ridicând astfel nivelul şi prestigiul chirurgiei veterinare.
S-a stins din viaţă la 6 iunie 1997, omul care a contribuit la formarea multor generaţii de medici veterinari şi la ridicarea prestigiului profesiei noastre, opera sa rămânând pentru chirurgia veterinară un izvor de instruire pentru cadre didactice şi studenţi.

CIUCĂ ALEXANDRU
1880-1972

S-a născut în anul 1880, în familia învăţătorilor Platon şi Elena Ciucă, la Săveni, jud. Botoşani. Elev fiind la Liceul „Laurian” din Botoşani, a cunoscut de timpuriu asprimea vieţii şi a afirmării prin forţele proprii, deoarece la vârsta de13 ani şi-a pierdut tatăl.
În 1896, a fost admis ca student bursier al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde s-a remarcat’astfel încât, chiar din 1901, înainte de absolvire şi susţinerea tezei inaugurale „Seroterapia morvei” în 1902, a fost numit preparator la Catedra de Microbiologie.
În paralel, tânărul Al. Ciucă a pătruns în ambianţa creatoare a Institutului de Patologie şi Bacteriolgie condus de Victor Babeş şi apoi în Laboratorul de Medicină Experimentală înfiinţat în 1901 de Prof. Ion Cantacuzino.
Continuându-şi neîntrerupt activtatea didactică pe diferite trepte ale ierarhiei universitare, a lucrat pentru puţin timp (1903) ca Şef de lucrări la Catedra de Fiziologie a Prof. I. Athanasiu, iar din 1904 până în 1910 în aceeaşi calitate la Clinica Bolilor Infecţioase. Între 1910 şi 1922, a funcţionat ca Şef de lucrări la Catedra de Microbiologie şi Anatomie Patologică a Prof. P. Riegler.
Pregătirea sa ştiinţifică a fost completată în perioada 1910-1914 în Franţa, în laboratoarele Institutului Pasteur, Şcolile naţionale de medicină veterinară Alfort şi Tolouse sau de la Facultatea de Medicină Veterinară din Paris, lucrând sub îndrumarea unor „pasteurieni” celebri (Roux Mesnil şi Weinberg) şi a unor savanţi de renume (Brumpt, Baillet şi Neuman). În Germania a lucrat sub direcţiunea Prof. Ostertag la Berlin (1914). Apoi, a lucrat în Anglia (1927-1928) la Institutul Lister, în domeniul febrei aftoase, realizând cercetări originale, devenite acum clasice.
După 1922, a fost numit Profesor la Catedra nou înfiinţată de Igienă şi Patologie experimentală. În 1932, a fost transferat la Catedra de Clinică şi Patologia bolilor infecţioase, unde şi-a atins apogeul universitar.
A participat activ la înfiinţarea Institutului Pasteur din Bucureşti (1909) şi mai înainte, la prepararea în ţară a produselor biologice de uz veterinar, ca mână dreaptă a Prof. Riegler.
A fost colaborator permanent al Prof. Cantacuzino în cursul războiului balcanic (1913) şi al primului război mondial (1916-1918) pentru producerea serurilor (în special antitetanic) şi vaccinurilor necesare combaterii epidemiilor la trupe şi populaţie, iar apoi la înfiinţarea în 1921 a Institutului Cantacuzino. A organizat secţia de Patologie Comparată, pe care a condus-o până în 1968, cu mici întreruperi.
A contribuit, de asemenea, la înfiinţarea Institutului Naţional Zootehnic (1927), funcţionând ca subdirector între 1929-1932 şi Şef al Secţiei de Igienă şi Alimentaţie.
După 1913, a fost numit Inspector tehnic în Ministerul Agriculturii, ca expert pentru probleme speciale precum: durina, febra aftoasă, morva şi tuberculoza. În această calitate, a iniţiat acţiunea pentru înfiinţarea şi dotarea laboratoarelor sanitare veterinare regionale de diagnostic din Iaşi, Cluj şi Craiova.
Între 1929-1948, a fost motorul pentru elaborarea şi perfecţionarea legislaţiei sanitare veterinare şi a combaterii bolilor infecto-contagioase la animale şi a zoonozelor transmisibile la om.
După pensionare, a fost rechemat în 1950 în activitatea de Stat, pentru înfiinţarea, organizarea şi conducerea Serviciului sanitar veterinar al Trustului Prodaliment al Ministerului Comerţului Exterior şi apoi al Ministerului Industriei Alimentare.
Prof. Al. Ciucă a fost un animator fără odihnă în elaborarea tematicii şi dezbaterilor congreselor naţionale de medicină veterinară, ale Societăţii de Medicină Veterinară al cărei Preşedinte activ şi de onoare a fost, precum şi a oricăror alte forme de manifestare profesională. A fost membru fondator al Societăţii Române de Biologie din Bucureşti, membru al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale, membru corespondent al Societăţii de Biologie şi al Societăţii de Patologie Exotică din Paris.
A lucrat şi înregistrat extrem de multe fapte experimentale şi clinice, a publicat relativ puţin – în termeni convenţionali actuali (42 lucrări proprii) şi a condus 43 de teze de doctorat.
S-a stins din viaţă la 9 martie 1972, la vârsta de aproape 92 de ani, la Bucureşti.

CIUREA IOAN
1878-1944

S-a născut la data de 13 aprilie 1878 în orașul Fălticeni. După absolvirea cursurilor primare și secundare în orașul natal, a studiat la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București (18961901), obținând titlul de medic veterinar în 1902.

După absolvirea studiilor, a lucrat ca medic veterinar la CFR Craiova (1902-1905), apoi, prin concurs, la Abatorul din Piatra Neamț (19051910).

A urmat apoi studii de perfecționare la Berlin și Königsberg (19101912), avându-i ca profesori pe Ostertag și Max Braun. Revenit în țară în anul 1912, și-a reluat postul la Abator, continuându-și munca de cercetare începută în Germania.

Dr. Ioan Ciurea a activat în domeniul parazitologiei, obținând rezultate originale prin aplicarea metodelor experimentale. A efectuat studii de anatomie patologică la vacă și găină (1908), ocupându-se de bacteriile paratifice, de nematodele parazite la pisică și porc, dar mai ales de trematodele transmise prin alimentația cu pește la mamifere, om și păsări (19111916). Consacrarea sa pe plan internațional se datorează descoperirii la pești a metacercarului infestant de Opistorchis felineus și reproducerea experimentală a dezvoltării lui la animale domestice, corectând eroarea renumitului parazitolog elvețian E. Askenazy.

În anul 1919, Ioan Ciurea a înființat Catedra de Parazitologie și Inspecția alimentelor de la Facultatea de Medicină Veterinară din București, ocupând prin concurs postul de Conferențiar, apoi din 1922 pe cel de Profesor universitar. El a organizat cursuri și seminarii practice în Laboratorul de Parazitologie, fondând primul Laborator de cercetări experimentale pentru studiul viermilor care, în stare larvară, se găsesc la pești, iar în stare adultă la om, mamifere și păsări. În acest timp a descoperit cistecercul de Taenia saginata în carnea vitelor tăiate, a semnalat Trichinella spiralis la pisică, Spiroptera sexalata la porc ș.a. A descoperit ciclul biologic al unei serii întregi de trematode și o serie de noi specii.

În paralel cu activitatea didactică, Prof. Ciurea și-a reluat munca de cercetare, cu deosebire asupra trematodelor, pe care le-a studiat din punct de vedere sistematic și biologic, fiind printre primii care au aplicat metoda experimentală în parazitologie. A întemeiat unul dintre cele mai înzestrate muzee de ihtiologie din țară, colaborând aproape trei decenii cu Grigore Antipa, întemeietorul Muzeului Național de Științe ale Naturii din București.

A studiat, împreună cu G. Dinulescu, epidemiologia invaziilor muștei columbace (Simulium colombaschense) (1924), clarificând probleme parazitologice variate, dezvoltând însă cu precădere activități taxonomice ecologice și experimentale de helmintologie.

Ca membru în Consiliul de Administrație al pescăriilor statului (19291931), Ioan Ciurea s-a aplecat asupra studiului infestării cu trematode prin consumarea de pește din bălțile și Delta Dunării sau din lagunele Mării Negre. El a demonstrat că peștii de apă dulce și cei de apă marină constituie o puternică sursă de infestare cu trematode variate nu numai pentru păsările ihtiofahe, dar și pentru animalele domestice și om (19241934). De asemenea, a descoperit un nou echinostomid la porc, a stabilit în familia Strigeidae a două noi genuri, a evidențiat legătura existentă între familia Cryptogonimidae și Picrophallidae, a precizat gazdele metacercarilor printre pești etc.

Ca urmare a activității sale pe plan științific, prof. Ciurea a fost ales ca membru al mai multor institute academice naționale și internaționale și anume: membru corespondent al Academiei Române (1927); membru titular al Academiei de Medicină din România (1929); membru permanent în Comitetul Internațional de Parazitologie (1930); membru titular al Academiei „Leopoldina” din Halle (Germania) (1939), în locul rămas vacant prin moartea profesorului Gheorghe Marinescu; membru al Societății de Helmintologie din Washington (1922);  președintele Societății de Biologie din Paris, filiala București, timp de mai mulți ani.
Acad. prof. dr. Ioan Ciurea a publicat peste 30 de lucrări, aprofundând studiul peștilor ca gazdă intermediară pentru trematode, dintre care menționăm următoarele: Larvele de Diphyllobothrium latum la peștii din bălțile Dunării (1913); Prevenirea și combaterea muștei columbace (1924) ș.a.
De asemenea, articolele publicate de profesorul Ciurea în Revista de Medicină Tropicală și Parazitologie din Liverpool (Anglia), au fost recenzate în toată lumea. Ca urmare a recunoașterii internaționale dobândite, a fost solicitat de numeroși profesori din Europa și Asia pentru consultări în diverse probleme de parazitologie.
Acad. Prof. Dr. Ioan Ciurea a decedat la data de 20 martie 1944 în București.

CIUREA VIOREL
1912-1971

S-a născut la 20 octombrie 1912 în oraşul Brăila, unde a urmat cursurile şcolii elementare şi ale liceului „Nicolae Bălcescu”.
Rămânând orfan la vârsta de 18 ani prin decesul tatălui, după absolvirea liceului s-a orientat spre Institutul Medical Militar din Bucureşti de unde, din bursa primită, îşi putea ajuta şi familia rămasă acasă. Frecventând cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, prin munca perseverentă şi interesul manifestat în timpul studiilor, a fost recunoscut ca cel mai bun student şi declarat pe merit şef al promoţiei 1936, din care făcea parte. Datorită rezultatelor la învăţătură, dar şi deosebitei înclinaţii pentru subtilităţile tehnicilor de laborator şi cercetare, a fost numit preparator onorific la disciplina de Medicină operatoare.
După absolvire, a fost angajat la catedra de Chirurgie din Spitalul Militar, iar din anul 1938 şi ca Asistent universitar şi apoi Şef de lucrări la disciplina de Histologie şi Embriologie din Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti. Nu putem să nu adaugăm caracterizarea Prof. Ciurea făcută şi transmisă de D-l Prof. Dr. Ioan Paul ”… un tânăr ofiţer, plin de viaţă şi de dăruire … mai iute ca argintul viu, gata a se apleca asupra fiecărui student şi a veni în ajutorul oricărui coleg sau cetăţean de rând.”
După înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Arad în anul 1948, a ocupat funcţia de Conferenţiar, iar ulterior de Profesor la disciplinele de Histologie şi de Anatomie Patologică. Atmosfera de emulaţie, entuziasm şi creativitate din perioada celor 10 ani petrecuţi la Arad a făcut din acea perioadă, una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa sa.
Dintre contribuţiile sale ştiinţifice ale perioadei arădene, sunt de remarcat lucrările privind modificările tisulare ca urmare a tratamentului cu corp vitros la animalele de experienţă precum şi în hidropizia ventriculară la cal şi în tratamentul reumatismului la om; primele cercetări de histochimie comparată din ţara noastră şi lucrările privind micotoxicozele.
În practică, s-a impus prin cercetările privind histologia mucoasei vaginale, ciclul sexual determinat prin metodă histologică şi diagnosticul histologic al gestaţiei la scroafă. Colaborările cu medicii umani au generat studiile privind grefele de os heterogen conservat şi cercetările în problema leziunilor cronice microtraumatice articulare. În plus, studiul cazuisticii  morfopatologice ale acelei perioade: melanoamele la animalele domestice, osteofibroza la găină, tripanosomiaza la pisică, adenoame biliare la păsări, hemocromatoza la animale, leziunile în cistita hemoragică a bovinelor, particularităţi histologice în anemia infecţioasă a calului.
Spre regretul tuturor, Facultatea de Medicină Veterinară din Arad a fost desfiinţată în anul 1957, iar Profesorul Viorel Ciurea a revenit la Bucureşti ca Profesor la disciplina de Anatomie Patologică şi Prosectură.
Retras la Bucureşti, au continuat preocupările privind acţiunea corpului vitros; a abordat apoi problema vastă a inflamaţiilor în general şi a celor granulomatoase în special. A stabilit elemente de diagnostic diferenţial între actinomicoza şi actinobaciloza taurinelor, pe baza morfogenezei granuloamelor. A descris, pentru prima dată în ţara noastră, coligranulomatoza aviară şi mucomicoza la vacă şi la puii de găină. A acordat o atenţie deosebită proceselor dismetabolice, cercetând localizarea potasiului în nervii periferici şi modificările acestuia sub influenţa acţiunii novocainei, scleroza de gestaţie la bovine, modificările microstructurale în vitaminoze etc.
În toată activitatea sa de cercetare, dar mai ales în ultimii ani, s-a preocupat de procesele tumorale: dezvoltarea sarcomului Sticker şi a grefelor acestuia la câine, dezvoltarea tumorilor veneriene şi a transplantelor sub influenţa razelor Rontgen, papilomatoza experimentală şi papilomatoza bucală la câine. Deosebit de importante sunt lucrările privind leucozele şi problemele de tehnică morfologică. De la metoda îmbunătăţirii coloraţiei cu verde luminos, a adaptat la condiţiile de lucru din laboratoarele noastre numeroase metode de histologie şi histochimie şi a creat aparate noi în scopul uşurării muncii de laborator (precum aparatul de deshidratare şi impregnare automată).
Activitatea ştiinţifică intensă şi multilaterală a Prof. Dr. Doc. Viorel Ciurea s-a concretizat în elaborarea unui număr de 135 de lucrări ştiinţifice şi referate, 9 manuale didactice şi peste 150 de lucrări de diplomă ale studenţilor, realizate sub directa sa îndrumare.
Din păcate, ultimii săi ani au fost zbuciumaţi şi plini de evenimente care au contribuit la agravarea rapidă a unei boli necruţătoare. În funcţia de Prorector al Institutului Agronomic din Bucureşti a fost solicitat în multe acţiuni care nu aveau nimic în comun cu pasiunea lui pentru ştiinţă şi cu felul său de a nu admite nedreptăţile din acele vremuri.
În ultimul an al vieţii, luni întregi a lucrat la elaborarea Programului Primei Conferinţe Naţionale a Medicilor Veterinari din România (considerată al V-lea Congres Naţional), care a avut loc la 15 mai 1971 şi a regretat enorm că starea sănătăţii nu i-a permis să participe la acest important eveniment profesional.
S-a stins prematur din viaţă la 27 decembrie 1971, la vârsta de 59 de ani.

CONSTANTINESCU Gh.K.
1888-1950

S-a născut în oraşul Brăila, la 24 aprilie 1888. În 1907, a absolvit Liceul „N. Bălcescu” din Brăila.
În toamna aceluiaşi an, a intrat ca bursier la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1913, după susţinerea lucrării de diplomă cu subiectul „Cercetări asupra frecvenţei bacilului tuberculozei în laptele comercial din Bucureşti”, lucrare premiată de Consiliul profesoral. După susţinerea tezei, a fost numit Şef de lucrări la catedra de Anatomie, unde a funcţionat până în noiembrie 1914, când a plecat pentru un stagiu de practică la Bazargic. Aici l-a găsit războiul din 1916-1918, în timpul căruia a fost mobilizat ca şef al serviciului veterinar la Divizia 14.
În februarie 1920, a fost trimis în Germania, cu bursă, pentru specializare în zootehnie. Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat într-o lucrare privind sterilitatea iepelor. În urma susţinerii acestei lucrări, a obţinut titlul de Doctor în Medicina Veterinară cu distincţie, al Universităţii din Berlin.
În acelaşi timp, a urmat cursurile teoretice şi practice ale Prof. Erwin Baur (Berlin) şi tot în această perioadă şi-a tipărit lucrarea „Ereditatea experimentală”- un studiu biologic de genetică aplicată la plante şi animale. După ce a studiat şi interpretat legile eredităţii ale lui Mendel, a ajuns la concluzia că fără cunoaşterea principiilor geneticii, nu se poate concepe o ştiinţă zootehnică avansată.
Revenit în ţară, a fost numit Profesor la catedra de Zootehnie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, în urma concursului susţinut în anul 1923. Posesor al unei bogate experienţe câştigate în perioada specializării în străinătate şi animat de un pronunţat spirit novator, s-a străduit să ridice învăţământul zootehnic românesc la nivelul celui din ţările avansate. Profesor cu o înaltă ţinută academică, prelegerile lui erau expuse cu o gândire logică şi urmărite cu interes şi admiraţie, nu numai de studenţi ci, de multe ori, şi de diferite personalităţi ale ştiinţelor biologice de la acea vreme. Pentru a veni în ajutorul studenţilor, a editat cursuri de zootehnie generală şi specială şi în final a scos un monumental tratat de zootehnie generală, tipărit în două volume, în 1931 şi 1938. În ultimii ani ai vieţii a comasat ambele volume într-unul singur, procedând la revizuirea textului, la adăugarea de noi capitole şi la introducerea noutăţilor ştiinţifice apărute pe parcurs.
Ca om de ştiinţă, Gh.K. Constantinescu s-a ocupat cu cele mai variate probleme din domeniul biologiei generale. L-au atras însă cu deosebire problemele de genetică, ştiinţă care era de dată recentă la vremea lui, dar care avea să devină cu timpul capitolul de preocupare centrală a ştiinţei zootehnice. Activitatea lui în cercetare se oglindeşte în numeroasele-i lucrări  apărute în publicaţii ştiinţifice din ţară şi străinătate.
Ideea care l-a călăuzit de-a lungul întregii sale activităţi a fost „zootehnicizarea agriculturii”, dezvoltarea cu precădere a creşterii animalelor şi transformarea acestei preocupări în ramura de bază a sectorului agricol.
Institutul Naţional Zootehnic (INZ), ctitoria sa principală, a fost construit în perioada 1926-1930 şi a funcţionat ulterior după planurile elaborate de Gh.K. Constantinescu. Pe lângă INZ, de numele său se leagă înfiinţarea diferitelor instituţii şi secţii zootehnice din ţară, prin care ştiinţa şi metodele zootehnice au pătruns treptat în lumea satelor. A organizat, pentru prima dată în România, reţeaua de centre pentru colectarea, transportul şi distribuirea laptelui şi derivatelor lactate în condiţii igienice, în jurul oraşelor şi în zonele industriale. A iniţiat demonstraţii practice pentru prepararea şi folosirea nutreţului murat în alimentaţia animalelor, apoi metoda însămânţărilor artificiale la animale. A înfiinţat staţiuni pentru prepararea şi fermentarea diferitelor brânzeturi în vederea exportului, crescătorii speciale pentru înmulţirea păstrăvului în apele de munte şi a organizat asociaţii cinegetice pentru ocrotirea vânatului şi valorificarea acestuia în condiţii rentabile ş.a.
La toate acestea se adaugă iniţierea şi susţinerea unei intense acţiuni de publicitate privind, pe de-o parte activitatea ştiinţifică a INZ, pe de altă parte propagarea cunoştinţelor zootehnice în rândul crescătorilor de animale.
Activitatea şi înfăptuirile realizate de Prof. Gh.K. Constantinescu în prea scurta sa viaţă (a decedat la 18 iulie 1950),  îl aşează printre figurile de mare prestigiu ale Asociaţiei noastre şi ale neamului românesc.
FĂLCOIANU MIHAIL
1884-1951

S-a născut în comuna Pungeşti din jud. Vaslui, în ziua de 2 februarie 1884, ca fiu al soţilor Alexandru şi Catinca Fălcoianu. A urmat cursurile liceului din Bârlad, pe care l-a absol­vit în anul 1904. Elev al Şcolii Superioa­re de Medicină Veterinară din Bucureşti, a susţinut cele cinci examene de absolvire şi a obţinut diploma de medic veterinar  la 29 decembrie 1911.
În perioada 1911-1920, a funcţionat ca şef de lucrări la catedrele: Medicină Operatoare, Obstetrică cu clinică obstetricală şi potcovitul normal şi patologic; Patologia cu clinica şi terapeutica medicală.
În anul 1913 a susţinut un concurs pentru un post de me­dic veterinar de oraş în baza căruia a fost încadrat ca medic veterinar stagiar la Serviciul veteri­nar al Primăriei Oraşului Bucureşti.
În ianuarie 1915 s-a căsătorit cu Ecaterina Popescu, fiica medicului veterinar  Irimia Popescu, care era medicul veterinar primar al Capitalei, apoi inspec­tor general veterinar şi consilier tehnic în Direcţia Zootehnică din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor până în 1930.
În anul 1920, M. Fălcoianu a concurat pentru obţinerea unei burse pentru studii de perfecţionare în străinătate în domeniul Chirurgiei Operatoare şi Obstetricei. Pe această bază, a studiat în 1922 la Şcoala Superioară de Medicină  Veterinară din  Milano (Italia) şi a obţinut diploma de doctor în medi­cina veterinară „cum laudae„. În aceeaşi perioadă a făcut o specializare la Clinica obstetricală a Facultăţii de Medicină Veterinară din München – Ger­mania.
În anul 1918 a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Medicină Operatoare, Obstetrică şi clinică obstetricală şi a deţinut această funcţie până în anul 1926.
Pe data de 1 decembrie 1926, a fost numit profesor titular la Catedra de Chirur­gie Operatoare, Obstetrică şi clinică obstetricală.
Profesorul M. Fălcoianu a lucrat o perioadă de timp şi în cadrul Institutului Naţional Zootehnic, fiind şeful laborato­rului de igienă şi apoi director de secţie.
În anul 1946 a fost pensionat pentru limită de vârstă.
În decursul îndelungatei şi bogatei sale activităţi didac­tice, a realizat o serie de cercetări ştiinţifice, pe care le-a publicat sau le-a comunicat în cadrul Societăţii de Medicină Veterinară, unele fiind citate în lucrări şi tratate străine. Din această categorie fac parte lucrările „Fixarea comple­mentului în echinococoza bovină” şi „Vindecarea pleureziilor serofibrinoase la cal”. Din lucrările originale, cu prioritate absolută sau naţio­nală, se pot cita: „La décortication et la pérmeabilitaté réna­le dans Ies néphrites chroniques chez le chlen” (1915), „Histerectomia abdominală la căţea şi scroafă” (1920), „Rahistovainizarea în operaţiile pe organele genitale” (1920), „Două cazuri de ruperea vezicii urinare la bou” (1920), „Amputaţia uterului prolabat – Nou procedeu operator” (1922),  „La fecondazione ar­tificiale delle cavallo e la produzione dei muli in Romania” (1940). L-au atras în mod deosebit cercetările referitoare la diagnosticul gestaţiei prin metode de laborator şi studiile hormonale. Profesorul M. Fălcoianu a stimulat şi determinat in­troducerea în laborator a acestor cercetări, fapt de pe urma căruia s-a profitat enorm în medicină şi biologie. Din acest punct de vedere a lăsat o amprenta permanentă şi unică în introducerea în ţara noastră, atât a diagnosticu­lui gestaţiei prin metode de laborator, cât şi a studiului reactivităţii hormonale, devansând cercetările din medicina umană.
Profesorul M. Fălcoianu a avut contribuţii importante în domeniul însămânţării artificiale la animale. A organizat campa­nii de însămânțări artificiale la ovine, cu ajutorul unor stu­denţi din ultimii ani de facultate şi utilizând o aparatură construită după indicaţiile sale. S-a ocupat de asemenea de însămânţările artificiale la vaci şi la iepe, organizând şi şcolarizând specialişti pentru deservirea acestora. În scopul extinderii rapide a însămânţărilor artificiale la ovine cu material seminal de cea mai bună calitate, a ini­ţiat folosirea electroejaculării la berbeci. Întreaga aparatură a fost construită după indicaţiile prof. Fălcoianu.  Tot sub îndrumarea profesorului, s-au întreprins cercetări asupra hipodermozei la bovine, în ceea ce priveşte evoluţia şi combaterea ei, publicate în Analele Institutului Naţional Zootehnic.
Mihail Fălcoianu a desfăşurat şi alte activităţi, fie în cadrul serviciului veterinar al armatei (a primit trei decoraţii şi medalii), fie în cadrul Societăţii de Medicină Vete­rinară.
Profesorul Fălcoianu, întemeietorul şi organizatorul învăţământului obstetrical din ţara noastră, a fost un dascăl dotat cu calităţi excepţionale, pasionat de profesiunea sa, cercetător de profunzime, exigent şi meticulos cu munca sa şi a colaboratorilor, care s-a apropiat cu dragoste şi pasiune de toţi cei care au avut nevoie de el.
A decedat ia data de 29 noiembrie 1951 şi este înmormân­tat la Cimitirul Belu din Bucureşti.

FILIP NICOLAE
1864-1922
S-a născut la 10 august 1864 în București și rămânând orfan de la vârsta de 4 ani, a fost crescut de un unchi. După terminarea a cinci clase de liceu, s-a înscris la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București, obținând o bursă de studii, care a constituit singura sa sursă de întreținere.
După obținerea diplomei de medic veterinar, și-a satisfăcut stagiul militar ca veterinar de escadron și de regiment. Apoi, în baza unui concurs dat, a fost numit Șef de lucrări la catedra de Anatomie comparată și exterior, unde era titular Prof. C. Gavrilescu, care îl aprecia foarte mult.
Dovedindu-se foarte activ, în 1890 a devenit membru al Societății de Medcină Veterinară, fiind apoi ales Secretar General și cooptat în Comitetul de redacție al Revistei de Medicină Veterinară. Îmbolnăvindu-se Prof. C. Vasilescu – care preda în acea vreme un curs de zootehnie, Directorul Școlii Prof. Al. Locusteanu îl convinge pe Nicolae Filip să predea zootehnia.
A urmat o perioadă de perfecționare în străinătate (1891-1894): în Franța – la Prof. Baron de la Școala Națională de la Alfort și la Prof. Sanson de la Institutul Național Agronomic, la oieria Rambouillet, la un depozit de armăsari din Normandia, la Lyon – pentru a audia cursul Prof. Cornevin – autorul celui mai bun tratat de zootehnie generală și de alimentația animalelor, la Herghelia Pompadour; apoi în Belgia – la Școala superioară de medicină veterinară de la Bruxelles, la centrele de creșterea calului Brabancon, la Institutul din Gembloux – unde s-au creat rasele de vaci de lapte și carne; în Elveția, Germania, Olanda și Ungaria, pentru studierea raselor Nonius, Gidran și Furioso-North-Star.
Întors în țară, a fost numit pentru scurtă vreme la Catedra de Fiziologie, apoi diriginte la Institutul Zootehnic – creat de Prof. Al. Locusteanu, avându-l ca director per Prof. C. Vasilescu. Dar Nicolae Filip a fost adevăratul conducător al Institutului, în cadrul căruia a început o serie de experiențe asupra aclimatizării unor rase importante, în vederea ameliorării raselor autohtone, prin încrucișare. În același timp, ținea și cursul de Zootehnie și lucrări practice la Școala Superioară de Medicină Veterinară și la Școala de Agricultură.
În 1889, după retragerea Prof. Vasilescu, a fost numit Profesor suplinitor la ambele școli și apoi Profesor definitiv. Nicolae Filip nu a copiat metodele și procedeele de creștere a animalelor așa cum se aplicau în străinătate, ci a adaptat la condițiile țării noastre ceea ce a învățat și le-a aplicat după îndelungi și minuțioase cercetări. Perseverent, foarte bun cunoscător și devotat profesiunii pe care a îmbrățișat-o, a inițiat și elaborat reguli și norme, fundamentând pentru prim a dată la noi în țară, reguli științifice pentru creșterea animalelor. În acest scop, a organizat o serie de ferme pentru cercetări, experimentări și aclimatizare și a studiat cu grijă măsurile pe care trebuia să le aplice, adaptându-le locului. Astfel, pentru înmulțirea rapidă a animalelor și îmbunătățirea calității lor, a recomandat hibridarea, selecția și alimentația rațională. Nu a susținut creșterea în rasă curată a animalelor care s-au importat masiv din alte țări, întrucât rezultatele obținute în fermele experimentale nu au avut succesul scontat.
În anul 1900, la Expoziția Internațională de la Paris, Filip a prezentat lucrarea „Animalele domestice din România”, în care a descris rasele autohtone şi experimentele făcute, lucrare care a primit medalia de aur, iar Prof. Filip recunoaşterea de cercetător de prim rang în zootehnie.
Au urmat apoi şi alte lucrări: „Studii despre animalele domestice din România” (premiată de Academie în 1909) şi „Caii” (1915). În 1918, după război, a început să lucreze la volumul „Creşterea taurinelor” – terminat în 1921, dar survenind moartea sa prematură, manuscrisul a fost predat de familie la Ministerul Agriculturii şi de acolo, a dispărut.
Nicolae Filip a fost un profesor de excepţie, care a format 28 de promoţii de studenţi veterinari şi tot atâtea de agronomi. În semn de preţuire, Corpul inginerilor agronomi i-au turnat bustul în bronz şi l-au aşezat lângă alţi mari înaintaşi, în faţa fostei Şcoli de agricultură de la Herăstrău, fiind mutat apoi la USAMV din Bucureşti.
Prof. N. Filipo a fost înmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti, la 17 ianuarie 1922.

FURTUNĂ ION ŞTEFAN
1860-1937
S-a născut în Bucureşti la 29 octombrie 1860. Şi-a început studiile superioare la Şcoala de Agricultură de la Herăstrău în 1878, dar fiind atras mai mult de biologia animală, după un an a trecut la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară. La 16 octombrie 1883, a obţinut diploma de medic veterinar după ce, împreună cu alţi câţiva colegi, a înfiinţat Societatea studenţilor în medicina veterinară.
Ca medic veterinar, din octombrie 1883 până în martie 1884, a participat cu succes la combaterea epizootiei de pestă bovină din judeţul Râmnicu Sărat, iar în perioada aprilie-noiembrie 1885, cu gradul de sublocotenent, şi-a îndeplinit stagiul militar la o unitate din Mangalia.
La 1 ianuarie 1886, a fost numit medic veterinar provizoriu al judeţului Vâlcea şi de aici, în aceeaşi calitate la judeţul Putna, unde, în urma concursului dat în ianuarie 1888, a obţinut gradul definitiv.
Având reşedinţa în Focşani, spre a contribui la promovarea profesiunii sale, I.Şt. Furtună a întemeiat Revista de Medicină Veterinară, al cărui prim număr a apărut în aprilie 1888 şi pe care a condus-o timp de 35 de ani pentru ca, din 1923, să o treacă în patrimoniul Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari, sub formă de Buletin al Asociaţiei. Această deosebită realizare îi dă dreptul lui Furtună să fie considerat întemeietorul presei medicale veterinare româneşti, deşi prima revistă veterinară apărută la noi a fost „Medicul veterinar”, dar care nu a putut face faţă dificultăţilor vremurilor, supravieţuind numai un an (1879-1880).  La 1 mai 1889, I.Şt. Furtună a fost transferat la Constanţa, în postul de medic veterinar – director al Punctului de observaţie şi director al Institutului vaccinal, cu care ocazie a mutat şi sediul revistei condusă de el, de la Focşani la Constanţa.
Ca publicist de seamă, a colaborat la mai multe reviste literare şi ştiinţifice de la noi şi din străinătate, chiar şi la prima Enciclopedie română, în 3 volume apărute succesiv în 1898, 1900 şi 1904, la Sibiu. De altfel, Furtună apare, la rând cu toţi ziariştii epocii, în Anuarul general al presei române din 1907.
După 4 ani, capacitatea lui profesională devenind notorie, având numai 33 de ani, la 1 mai 1893 a fost numit Şef al Serviciului Veterinar din Ministerul de Interne, aşa că a părăsit Constanţa pentru a se stabili la Bucureşti, unde a strămutat şi Revista de Medicină Veterinară.  În anul şcolar 1894-1895, a fost şi profesor suplinitor la catedra de Patologie şi Clinică medicală de la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să părăsească învăţământul.
Continuând a fi Şef al Serviciului veterinar, Furtună a făcut parte din delegaţia română la cel de al VI-lea Congres Internaţional de Medicină Veterinară de la Berna, septembrie 1895, unde a prezentat împreună cu Al. Locusteanu şi C. Sarcovici raportul „Despre întrebuinţarea maleinei şi în special a morvinei Aurel Babeş, în România”. La cel de al VII-lea Congres Internaţional de la Baden-Baden, Germania, Furtună a făcut parte din subcomitetul de organizare al evenimentului, constituit la Bucureşti.
La 1 aprilie 1902, pe baza unui înalt Decret Regal, Ion Şt. Furtună a fost numit Inspector General Şef al Serviciului Veterinar, îna care calitate, în 1904, înfiinţează „Buletinul veterinar – Publicaţiune lunară a Serviciului Veterinar Central din Ministerul de Interne”. Tot în 1904, între 14-18 octombrie are loc la Bucureşti cel de al II-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară, în cadrul căruia Furtună susţine raportul „Serviciul veterinar în România şi reorganizarea sa”. Apoi, în 19-21 mai 1913, la cel de al III-lea Congres, expune împreună cu Prof.C. Motaş: „Durina în România şi măsurile de combatere”.
După primul război mondial, în 1919, când serviciile veterinare care activau sub autoritatea Ministerului de Interne au fost trecute la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi au alcătuit împreună cu serviciile zootehnice o Direcţie Generală, I.Şt. Furtună a fost numit primul Director General. În această calitate, a avut greaua sarcină de a reorganiza serviciile veterinare ale României întregite, de care s-a achitat mai mult decât onorabil.
În 1925, după pensionare, atunci când avea 65 de ani, Furtună şi-a susţinut teza de doctorat cu subiectul „Problema laptelui”, deşi prin lege i se acordase deja titlul de Doctor în Medicina Veterinară.
Drept consecinţă a întregii sale activităţi, a fost ales membru corespondent al Societăţii de Medicină Veterinară din Lot şi Garronne (Franţa), al Societăţii Ştiinţelor Veterinare din Lyon şi al Societăţii Centrale de Medicină Veterinară din Paris. Printre distincţiile primite: Medalia jubiliară Carol I, Coroana României şi Steaua României – ambele în grad de ofiţer, precum şi Ordinul Franz Joseph – în grad de comandor.
S-a stins din viaţă la 26 iunie 1937.
GAVRILESCU CONSTANTIN
1856-1941

S-a născut în oraşul Buzău la 12 aprilie 1856. După efectuarea cursurilor primare în oraşul natal, urmează cursurile secundare la Bucureşti la Colegiul Naţional Sfântul Sava. În 1874 se înscrie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti pe care a absolvit-o la 26 septembrie 1879 trecând cele 3 examene pentru diploma de medic veterinar cu nota generală “prea bună”. La data de 15 aprilie 1880 este numit prosector al lucrărilor practice de zootomie (anatomie) la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară.
Începând cu 1 octombrie 1881, ca urmare a recomandării Consiliului profesoral al Şcolii, Constantin Gavrilescu este trimis ca bursier al Ministerului de Interne (de care aparţinea Şcoala) timp de 2 ani la Şcoala Veterinară din Lyon pentru a se specializa în poliţie veterinară, boli infecţioase, anatomie patologică şi fiziologie. Între anii 1881–1882, a urmat la Lyon cursurile şi “exerciţiile de disecţiune” cu renumitul profesor de anatomie comparată Saturnin Ar-loing.
Pe 24 iulie 1882, Ministerul de Interne al României aprobă transferarea lui Constantin Gavrilescu la Şcoala Veterinară de la Alfort – Paris, urmând la această şcoală cursurile şi lucrările practice în perioada 1882-1883.  În 1883 se întoarce în ţară şi începând cu data de 1 octombrie acelaşi an, este numit prin Decret Regal – ajutor al Şefului Serviciului Sanitar al Ministerului de Interne şi prosector titular.
Începând cu 1 aprilie 1884, Constantin Gavrilescu este numit profesor suplinitor la catedra de Anatomie generală, histologie, anatomie descriptivă şi comparată a animalelor domestice şi teratologie, apoi profesor provizoriu, iar din data de 30 mai 1888 este numit prin Decret Regal profesor titular la aceeaşi catedră, pe care a slujit-o şi condus-o cu abnegaţie până la pensionare, la 1 ianuarie 1927.Odată cu numirea ca profesor titular, Constantin Gavrilescu intră şi în serviciul veterinar al armatei ca ofiţer activ. În şedinţa Societăţii de Medicină Veterinară din 27 ianuarie 1893, profesorul Gavrilescu este declarat membru activ al acestei societăţi.
Ca profesor titular al catedrei de Anatomie comparată, descriptivă şi topografică, profesorul Gavrilescu organizează cursul de anatomie şi inaugurează cursul practic de disecţie, până la întoarcerea acestuia în ţară anatomia fiind predată incomplet şi numai teoretic. De asemenea, inaugurează cursul de histologie şi tehnică histologică cu exerciţii microscopice.
Profesorul Gavrilescu a fost colaboratorul apropiat al profesorului Locusteanu în conducerea măsurilor de poliţie sanitară veterinară pentru „combaterea boalelor contagioase” şi în special a epizootiei de pestă bovină, epizootie care a apărut în mai multe judeţe după Războiul de Independenţă din 1877-1878, fiind însărcinat în mod special de Direcţia Sanitară cu combaterea în teren a pestei bovine în judeţele Fălciu, Tecuci şi Râmnicu-Sărat.
În 1885, când a fost depus în Parlament proiectul privind reorganizarea serviciului sanitar care punea în inferioritate morală şi materială medicii veterinari, profesorul Gavrilescu împreună cu profesorul Locusteanu au protestat şi au demisionat din posturile deţinute la Direcţia Sanitară, care elaborase proiectul fără consultarea celor doi.
Profesorul Gavrilescu a făcut parte din comisia pentru studiul piroplasmozei ovine, fiind membru şi în comisia condusă de profesorul Victor Babeş privind studiul piroplasmozei bovine.
Gavrilescu este numit în 1894 – delegat al Ministerului de Război, în comisia ce se ocupa cu studiul maleinei, iar în 1895 este numit membru în comisia veterinară şi în Consiliul Superior de Epizootii de pe lângă Ministerul de Interne. A fost mulţi ani profesor de Hipologie la Şcoala de Cavalerie şi la şcolile de Artilerie şi Geniu.
În 1913 este numit din nou în comisia veterinară de pe lângă Ministerul de Interne, dar refuză şi demisionează chiar în ziua numirii datorită condiţiilor în care lucra comisia, condiţii care nu permiteau rezolvarea unor probleme majore ale corpului medical veterinar. Tot în 1913, ia parte la campania militară dusă de Regatul României în Bulgaria având gradul de locotenent-colonel veterinar şi Şef al Serviciului Veterinar al Corpului II de Armată.
După intrarea României în război, în 1916, ofiţerii veterinari ai Spitalului Veterinar Militar Central din Bucureşti au fost repartizaţi la unităţi operative, în locul acestora fiind încadraţi rezervişti. Profesorul Gavrilescu, având gradul de colonel veterinar, este numit şef al spitalului. În această funcţie, organizează evacuarea în Moldova, în două eşaloane succesive, a spitalului, înainte ca Bucureştiul să fie ocupat de trupele germane la 16 noiembrie 1916. În decembrie 1916, spitalul ajunge la Târgu Frumos, localitate în care a funcţionat până în octombrie 1917 când este evacuat în comuna Scobâlţeni (jud. Iaşi) unde va funcţiona până în septembrie 1918, dată de la care se va muta la Iaşi. Din 22 februarie 1919 spitalul revine la Bucureşti. Pentru serviciile aduse ţării în timpul campaniei militare, profesorului Gavrilescu i s-a conferit prin decret regal „Steaua României cu spade în grad de ofiţer”.
În 1919, fiind încă mobilizat şi încadrat la Marele Cartier General, Gavrilescu elaborează împreună cu Veterinarul Şef al Armatei, generalul Petre Străvescu, actele pentru înălţarea Şcolii Superioare la rangul de facultate. Ca urmare a acestui fapt, Ministerul Instrucţiunii Publice împreună cu Ministerul de Interne depun în Parlament un proiect de lege pentru crearea Facultăţii de Medicină Veterinară. Din nefericire, după câteva zile guvernul este demis şi se organizează noi alegeri, astfel încât proiectul nu a fost aprobat. În acelaşi an, profesorul Gavrilescu trece în rezervă cu gradul de veterinar de corp de armată.  În 1921, profesorul prezidează şedinţa – rămasă istorică – a Societăţii Studenţilor în Medicină Veterinară care stăruia ca Şcoala Superioară să fie transformată în Facultate. În această şedinţă, studenţii au declarat greva generală pentru că forurile superioare nu se lăsau convinse încă de necesitatea naţională şi imperativul moral al acestei dorinţe, împlinită atunci.
Profesorul Gavrilescu a căutat permanent să ridice nivelul ştiinţific al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară. Avea o cultură generală cu totul remarcabilă şi o cultură profesională şi de specialitate profundă, pe care a împărtăşit-o numeroaselor generaţii de studenţi pe care le-a avut în lunga sa carieră didactică de peste patru decenii. A activat până la 1 ianuarie 1927, când s-a pensionat, devenind profesor onorific al Universităţii din Bucureşti. A fost distins cu mai multe decoraţii româneşti, printre care ordinul “Coroana României în grad de comandor”.
Constantin Gavrilescu a încetat din viaţă la 9 martie 1941, fiind înmormântat la cimitirul Belu.

GHERGARIU SABIN IOACHIM
1934-2002

S-a născut la 19 ianuarie 1934 la Sighişoara, într-o familie de intelectuali, beneficiind de o educaţie aleasă.
A făcut şcoala primară şi primele clase de liceu în oraşul natal, apoi la Cluj şi Alba Iulia.
Apoi, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Arad, pe care a absolvit-o în anul 1957.
A funcţionat ca medic veterinar, timp de 6 ani, în actualul judeţ Covasna.
Din decembrie 1963, şi-a început cariera universitară la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, mai întâi ca asistent la disciplina de Semiologie, Patologie şi Clinică medicală – sub îndrumarea Prof.Dr.Doc. Ion Adameşteanu, apoi ca Şef de lucrări, în paralel fiind şi primul titular al disciplinei de Toxicologie şi Boli de Nutriţie. În 1978 a devenit Conferenţiar, iar în 1990 Profesor în cadrul aceleiaşi discipline. În 1972 şi-a susţinut doctoratul, în 1991 a obţinut dreptul de a fi conducător de doctorat la Semiologie şi Patologie Medicală şi în 1997 – USAMV Timişoara i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa.
A lăsat în urma sa: 28 de monografii, manuale, tratate și cursuri universitare – dintre care la 20 a fost singur sau prim autor -, și peste 350 de lucrări științifice publicate în țară și străinătate.
Era un mare sufletist, un adevărat patriot, care cu orice prilej căuta să îndrume, să corecteze și să determine adoptarea celor mai bune soluții sau conduite profesionale și morale, în multele situații dificile cu care s-a confruntat profesia, mai ales după 1989.
Profesor eminent, cu mult talent didactic, Sabin Ghergariu avea o adevărată ținută academică și dispunea de vaste cunoștințe generale și de specialitate, inspirând întotdeauna respect și atenție.
A fost un fervent susținător al demersurilor administrative și tehnice care s-au materializat după 1989, privind organizarea rețelei sanitare veterinare unice, independența serviciilor publice, liberalizarea activităților medicale veterinare ș.a.
Prof. Dr. Dr. H.C. Sabin Ghergariu, eminent dascăl a numeroase generații de medici veterinari, a fost membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice, Președinte de onoare al Asociației Generale a Medicilor Veterinari din România, Președinte al Comisiei Superioare de Deontologie și Litigii a Colegiului Medicilor Veterinari din România, membru de onoare al Asociației Veterinare din Balcani și zona Mării Negre. De asemenea, a fost distins cu Premiul Academiei Române în 1981 și cu Premiul Alexandru Locusteanu cl. I în 1992.
S-a stins din viață la 19 martie 2002, după o îndelungată suferință, fiind înmormântat la Cluj-Napoca.

GHEŢIE VASILE
1903-1990
S-a născut la 11 februarie 1903 la Berinţa, jud. Maramureş.
După absolvirea Liceului „Gh. Şincai” din Baia Mare, s-a înscris la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, urmând cursurile acesteia în perioada 1922-1927.
După absolvire, şi datorită faptului că era înzestrat cu un deosebit simţ artistic, dublat de o mare putere de muncă, s-a dedicat carierei universitare, studiului şi predării anatomiei comparate, denumită de el „baza ştiinţelor medicale”, disciplină pe care a iubit-o şi a onorat-o ca nimeni altul.
A  parcurs drumul sinuos al carierei universitare: asistent (1927-1938), şef de lucrări (1938-1941), profesor suplinitor (1941-1945), profesor titular şi şef de catedră (1945-1973), toate la catedra de Anatomie comparată şi topografică, iar după pensionare a fost profesor consultant şi îndrumător de doctorat, până la sfârşitul vieţii.
Încă de la numirea sa ca preparator (1924), a primit din partea Prof. C. Gavrilescu sarcina de a organiza un muzeu de anatomie comparată pe lângă catedra de Anatomie comparată a FMV Bucureşti. De atunci şi până la încetarea din viaţă, grija pentru dezvoltarea şi conservarea muzeului, a reprezentat pentru el o preocupare permanentă.
Profesorul V. Gheţie a elaborat şi publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice, dintre care se impun: cele două volume din „Atlas de anatomie comparată”, „Anatomia topografică a calului”, „Anatomia sistemului nervos central şi neuro-vegetativ”, „Anatomia animalelor domestice” şi „Atlas de anatomie a păsărilor domestice”.
A condus cu multă autoritate ştiinţifică 14 teze de doctorat, încât toate cadrele didactice care au activat şi au condus catedrele de Anatomie comparată din învăţământul veterinar românesc până în 1990, au fost doctoranzii Profesorului Gheţie.
Prof. V. Gheţie a fost preocupat în permanenţă de destinele profesiei şi a militat pentru reînfiinţarea Societăţii de Medicină Veterinară – împreună cu prof. O. Vlăduţiu şi E. Poll -, reuşită la 15 mai 1971, la 100 de ani de la înfiinţarea acestei Societăţi. Momentul a fost marcat de o Conferinţă Naţională (al V-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară).
După o activitate profesională bogată, de peste 65 de ani, Prof.Dr.Doc.Şt. H.C. Vasile Gheţie s-a stins din viaţă pe data de 27 decembrie 1990, la venerabila vârstă de aproape 88 de ani.
IONESCU-BRĂILA GHEORGHE
1879-1947

S-a născut la Brăila în anul 1879. După absolvirea Liceului „N. Bălcescu” din oraşul natal, a urmat Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, beneficiind de o bursă dată de Primăria din Brăila. În decembrie 1900, şi-a susţinut Teza de Diplomă întitulată „Studiu asupra vaccinului animal”.
A fost numit medic veterinar provizoriu la Circumscripţia CFR Galaţi, apoi medic veterinar al oraşului Slatina şi între anii 1905-1908 a funcţionat ca medic veterinar al zonei preventive din Olteniţa.
Aici a fost remarcat de Prof. I. Cantacuzino, care era în acel timp Director al Direcţiei Sanitare din Ministerul de Interne şi de care depindeau şi serviciile veterinare. Acesta i-a acrordat lui Ionescu-Brăila o bursă de specializare pentru 2 ani în Franţa, la Institutul Pasteur, Şcoala Veterinară de la Alfort-Paris şi Serviciile veterinare din Ministerul Agriculturii din Franţa.
Revenit în ţară, a fost numit Şef birou tehnic, Şef de serviciu, Inspector General şi din 1922 – Director General al Direcţiei Zootehnice şi Sanitare Veterinare din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – unde trecuseră între timp serviciile veterinare.
Ca Director General, Gh. Ionescu-Brăila şi-a pus în valoare calităţile de bun organizator, fiind un entuziast, cu o bogată cultură generală şi de specialitate, cu un tact ieşit din comun, cu o figură impunătoare şi un talent oratoric remarcabil, bun causeur, cu o voce sonoră şi mlădioasă, incât a fost cel mai bun avocat al profesiunii şi la curent cu toate problemele economice, agricole şi sanitare ale ţării noastre. Meritul lui deosebit a fost că a ştiut să grupeze în jurul lui elementele cele mai valoroase ale profesiunii noastre şi să unească medicii veterinari în acţiunile pe care le-a dus.
Dintre marile sale realizări, în timpul celor 18 ani cât a fost Director General menţionăm: construirea în Bucureşti a Palatului Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari; reorganizarea instituţiilor zootehnice şi efectuarea unor importuri de animale de rasă la herghelii şi depozite de armăsari, oierii şi staţiuni; sprijinirea construirii Institutului Naţional Zootehnic, de pe lângă Facultatea de Medicină Veterinară; înfiinţarea inspectoratelor zootehnice şi sanitare veterinare în fiecare provincie, precum şi a laboratoarelor de microbiologie; organizarea de congrese şi expoziţii de animale cu acordarea unor premii valoroase; reorganizarea abatoarelor de export de la Burdujeni, Tr. Severin şi Constanţa.
Pentru meritele sale, a fost ales în mai multe rânduri Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România.
A fost membru asociat al Marelui Colegiu Veterinar din Londra, reprezentant la OIE, membru al Comisiei Internaţionale a Agriculturii din Paris, membru al Comisiei Congreselor internaţionale de la Haga. În 1936, când a luat fiinţă Academia de Ştiinţe Medicale, a făcut parte din Comitetul de organizare alături de personalităţile cele mai de vază ale timpului: Dimitrie Gusti, Titu Gane, M. Manicatide şi Nicolae Minovici.
În 1938, a fost ales de Asociaţia Generală a Medicilor Verterinari din România – Senator în Parlamentul din acel timp, iar în 1939 la împlinirea vârstei de 60 de ani – Decan al Colegiului Medicilor Veterinari.
A publicat mai multe lucrări cu caracter de îndrumare, articole în reviste economice şi agricole româneşti şi străine, precum şi un mare număr de rapoarte de la diferite congrese la care a participat.
Dintre distincţiile primite: Mare Ofiţer al Coroanei României, Mare Ofiţer al Meritului Agricol, Comandor al Stelei României, Comandor al Meritului Francez ş.a.
În 1944, la comemorarea Centenarului învăţământului medical în România, a rostit o înflăcărată conferinţă legată de raporturile medicinii umane şi veterinare, aceasta fiind ultima lui manifestare publică.
A creat fondul de premii „Maria şi Gheorghe Ionescu-Brăila”- acordat celor mai bune lucrări ştiinţifice şi cu aplicare practică. A donat locul de casă primit în parcul Domeniilor din Bucureşti de la Ministerul Agriculturii pentru construirea bisericii „Sfinţii Arhangheli” (Mănăstirea Caşin) – unde a fost şi înmormântat, la 26 februarie 1947.
KOLBEN MAURICIU
1835-1906

S-a născut la 30 mai 1835, în oraşul Toelpitz din Boemia, unde urmează cursurile şcolii primare şi secundare, înscriindu-se apoi la Şcoala Veterinară din Viena, pe care o absolvă cu succes în 1858. Fiind foarte capabil, este reţinut în învăţământ şi repartizat ca asistent la Catedra de Veterinărie de la Universitatea din Praga.
În anul 1863, la sugestia Dr. Iacob Felix, boemian şi el, şi la solicitarea lui Carol Davila către Şcoala veterinară din Viena de a i se trimite absolvenţi de valoare pentru întemeierea învăţământului şi a serviciilor veterinare în România, Directorul Şcolii Prof. Roll îl recomandă, printre alţi câţiva şi pe M. Kolben. Drept urmare, acesta este convins să vină la Bucureşti, cum făcuse de altfel şi Davila cu zece ani mai înainte.  La data de 6 martie 1863, Consiliul medical superior decide a-i acorda „Autorizaţia de a esersa arta veterinară în Principatele Unite, după legile în vigoare”, i se acordă dreptul de liberă practică şi este încadrat la Regimentul I Lăncieri – cu garnizoana în Bucureşti, având gradul de „Veterinar de reg. cl. II-a”.
Între 21-27 august 1865, este trimis de către Consiliul de Miniştri pentru a reprezenta Principatele Române la al II-lea Congres Internaţional de Medicină Veterinară de la Viena, unde s-au dezbătut 2 teme principale: pesta bovină şi turbarea. La întoarcerea în România, Kolben prezintă un raport detaliat directorului general al Serviciului sanitar, în care propune câteva măsuri pentru organizarea serviciului veterinar, aproape inexistent la acea vreme în ţară, precum şi câteva opinii ale sale asupra rolului pe care trebuie să-l îndeplinească un medic veterinar în activitatea sa: împărţirea veterinarilor şi ajutoarelor acestora pe districte;  Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar să i se ataşeze un veterinar, însărcinat cu „conducerea superioară a veterinăriei întregii ţări”; necesitatea creşterii numărului de medici veterinari şi emancipării lor sub tutela medicilor umani ş.a.
La scurt timp după venirea lui Kolben de la Congres, prof. V. Lucaci se pensionează, catedra lui de „Zootomie şi Zoopathologie” de la Şcoala veterinară rămânând vacantă. Kolben se oferă să predea gratuit cele două discipline, aşa că începând din anul şcolar 1865-1866 el va figura neîntrerupt, timp de aproape 30 de ani, în corpul didactic al Şcolii veterinare. În urma unui memoriu făcut de Carol Davila – directorul Şcolii, ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, începând din septembrie 1866 Kolben apare ca profesor remunerat, fiind concomitent şi veterinar de reg. cl. II-a.
Dobândind o frumoasă notorietate, M. Kolben este delegat să participe şi la cel de al III-lea Congres Internaţional de Medicină Veterinară, ţinut la Zurich între 2-3 septembrie 1867, în urma căruia vine cu alte propuneri: „să se „determine drumuri pentru transportul vitelor de comerţ, la ale căror hotare să se instituie carantină permanentă; să se înfiinţeze un control al vitelor; prin autorităţile politice, prin cler şi învăţători, să se desluşească cultivatorii prin discursuri populare instructive, atât prin viu grai cât şi prin scris, denecesitatea unei bune îngrijiri a vitelor şi a bolilor ce s-ar putea astfel evita”. În legătură cu hotărârea Congresului privind construcţia şi poziţia „zahanalelor” publice şi particulare, susţinea problema curăţeniei în astfel de abatoare, băcănii şi prăvălii de carne, iar în ceea ce priveşte „exersarea medicinei veterinare”, Kolben considera că era nevoie de un control foarte sever împotriva „şarlatanilor care dădeau ocazia întinderii epizootiilor şi înşelau publicul” şi care practicau meseria de veterinar fără a fi împiedicaţi de cineva.
Anul 1869 a marcat începutul organizării moderne a serviciului veterinar prin documentele proiectate de M. Kolben şi puse în aplicare de autorităţi: Regulamentul pentru poliţia veterinară „stingătoare de epizootii”, Decretul şi instrucţiunile pentru veterinarii şefi de raioane şi Regulamentul pentru serviciul veterinar de judeţe. Kolben este numit veterinar şef la raionul I, cu reşedinţa în Bucureşti, post care corespundea cu acela de Şef al Serviciului veterinar din Direcţia Sanitară a Ministerului de Interne. La 1 septembrie 1870, printr-un Decret al ministrului Agriculturii, Kolben a fost numit profesor de Zootehnie la Şcoala de Agricultură, catedră care avea trei discipline: medicină veterinară, zootehnie şi zoologie, post pe care l-a ocupat până în 1872.
La 15 mai 1871, la 10 ani de la înfiinţarea Şcoli veterinare din Bucureşti, câţiva tineri şi entuziaşti medici veterinari, avându-l în frunte pe M. Kolben, întemeiază Societatea de Medicină Veterinară. Consiliul de Miniştri, în şedinţa din 28 decembrie 1871, aprobă „Statutele şi Regulamentul” acestei Societăţi, care a căutat apoi să strângă în jurul ei pe toţi medicii veterinari din ţară. Mauriciu Kolben a fost ales primul Preşedinte al Societăţii.
Prestigiul dobândit în cadrul corpului didactic al Şcoli veterinare i-au determinat pe profesorii acesteia să-l aleagă pe Kolben director al Şcolii, funcţie deţinută până atunci de Carol Davila.
În 1872 renunţă la postul de profesor de la Şcoala de Agricultură, devenind în schimb Veterinar-Şef al Armatei, calitate în care începe acţiunea de organizare a corpului veterinar militar, începând cu schimbarea nomenclaturii gradelor, asimilându-le cu cele conferite ofiţerilor combatanţi, reuşind apoi să trimită la specializare în străinătate câţiva tineri veterinari militari. Tot în 1872, Kolben îi cedează postul de Veterinar-şef al Serviciului Veterinar civil lui Alexandru Locusteanu.
În urma „Conferinţei internaţionale însărcinată să stabilească un procedeu uniform contra pestei bovine” de la Viena din 16 martie 1872, prof. Kolben a elaborat un proiect de Lege pentru formarea fondului de epizootii, care a fost votată în 1874.
Odată cu declanşarea Războiului pentru independenţă în 1877, M. Kolben avea gradul de Veterinar de reg. cl. I (echivalent cu cel de maior) şi se afla încadrat la ambulanţa Marelui Cartier General de unde, în calitate de Veterinar-Şef al Armatei, dirija toate acţiunile Serviciului veterinar militar al armatei de operaţiuni aflate în Bulgaria, fiind subordonat direct lui Carol Davila. Principalele boli cu care s-a confruntat atunci erau hematuria, febra aftoasă şi mai ales pesta bovină. După război, în programa Şcolii veterinare pe anul 1879-1880, Kolben apare ca profesor de Clinica şi patologia medicală, post pe care-l va deţine până în 1893, când iese la pensie.
În 1883, îi cedează şi postul de director al Şcolii veterinare lui Alexandru Locusteanu. Ca profesor la Şcoala veterinară, devenită „Superioară” din 1883, Kolben făcea parte din juriile în faţa cărora se susţineau tezele pentru obţinerea titlurilor de medic veterinar sau se dădeau concursurile pentru ocuparea catedrelor vacante. În 1893, împlinind 30 de ani de serviciu, este pus în retragere din armata activă şi se retrage şi din învăţământ, ocazie cu care, la iniţiativa profesorilor de la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, i se organizează un banchet de despărţire, la care toastează câţiva dintre foştii săi elevi, deveniţi celebri: I.Şt. Furtună, Al. Locusteanu, Gh. Persu ş.a.
Acesta a fost Mauriciu Kolben, profesorul primelor generaţii de medici veterinari români, care a ocupat toate posturile de conducere ale profesiunii veterinare din timpul său, pe lângă care a mai fost şi membru în Comisiunea permanentă a Ministerului de Agricultură şi membru în Comisiunea permanentă de remontă.
Concluzionând, Kolben a reprezentat pentru medicina veterinară ceea ce a reprezentat Carol Davila pentru medicina umană din ţara noastră.
LOCUSTEANU ALEXANDRU
1848-1922

S-a născut în Bucureşti la 20 iulie 1848, părinţii fiind originari din Teleorman. După studiile secundare, a urmat Şcoala de Medicină Veterinară din Bucureşti, obţinând în anul 1870 diploma de medic veterinar.
La vârsta de 24 de ani, a fost profesor suplinitor, apoi din 1881 profesor titular la catedra Fiziologia şi materia medicală.
A fost primul Director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară  (1883-1885 şi apoi 1890-1907), perioade în care a realizat noul local al Şcolii (actuala clădire a FMV Bucureşti din Spl. Independenţei 105) şi a facilitat pregătirea în ţară şi în străinătate a unor mari viitoare personalităţi ale profesiei, precum I. Athanasiu, P. Riegler, Gh. Udriski, I. Poenaru, N. Filip ş.a.
În anul 1879, sub redacția Prof. Al. Locusteanu, a apărut prima revistă de medicină veterinară românească, întitulată „Medicul Veterinar”.
În 1883, Școala Veterinară trecuse de la Ministerul Instrucțiunii în subordinea Ministerului Agriculturii, iar Alexandru Locusteanu a început demersurile pentru construirea unui local propriu al școlii. În urma noii subordonări, școala a beneficiat de anumite avantaje financiare. La insistențele directorului Alexandru Locusteanu, Ministrul agriculturii de atunci, Ion Câmpineanu, a alocat Școlii Veterinare suma de 300.000 de lei pentru cumpărarea terenului de 3 ha dintre Splaiul Independenței și strada Izvor, pe care s-a ridicat în anul 1885 clădirea pricipală a școlii, celelalte pavilioane fiind construite ulterior.
La 28 martie 1883, Ministerul Instrucțiunii a decretat Regulamentul pentru organizarea Școalei Superioare de Medicină Veterinară, prin care Școala Veterinară a fost transformată în Școala Superioară de Medicină Veterinară, al cărei director a fost numit profesorul Alexandru Locusteanu. Prin noul Regulament, care a fost în vigoare până în anul 1909, se prevedeau cinci ani de studii, iar sediul s-a stabilit în actuala clădire a Facultății de Medicină Veterinară din Splaiul Independenței.
De atunci, a militat în permanenţă pentru transformarea Şcolii Superioare în Facultate, vis realizat în 1921, cu puţin înaintea morţii sale.
Prof. Locusteanu a condus Serviciul veterinar central din Ministerul de Interne şi a elaborat în 1882 prima Lege de poliţie sanitară veterinară.
În 1895, împreună cu Nicolae Filip, Alexandru Locusteanu a înființat, pe lângă Școala Superioară de Medicină Veterinară, primul Institut de Zootehnie, care a fost desființat în 1900 și reînființat 30 de ani mai târziu ca Institutul de Cercetări Zootehnice, care a existat pe lângă FMV București până la desființarea sa în 1970.
În 1885, când a fost depus în Parlament proiectul privind reorganizarea serviciului sanitar care punea în inferioritate morală și materială medicii veterinari, prof. Gavrilescu împreună cu prof. Locusteanu au protestat și au demisionat din posturile deținute la Direcția Sanitară, care elaborase proiectul fără consultarea celor doi. În 1889, a înfiinţat în Ministerul Agriculturii şi a condus Serviciul Zootehnic de Stat.
În luna septembrie 1895, Alexandru Locusteanu împreună cu Dr. Ioan Șt. Furtună, a participat la cel de al VI-lea Congres Internațional de medicină veterinară ținut la Berna, unde cei doi au prezentat lucrări de o excepțională valoare teoretică și practică.
A fost Preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară (1892-1911) şi primul Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, ales la 20 decembrie 1914, fiind apoi Preşedinte de onoare al acesteia.
A fost membru corespondent al Societății Centrale de Medicină Veterinară din Paris și membru onorific al Colegiului veterinar din Londra.
A murit la 9 noiembrie 1922, la vârsta de 74 de ani şi a fost înmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti.
În semn de omagiu şi recunoştinţă, i s-a ridicat în 1925 un monument în curtea FMV Bucureşti, restaurat la 15 mai 1999, prin grija Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari. De asemenea, în faţa Facultăţii, respectiv a sediului AGMVR din Spl. Independenţei, a fost amplasată o placă memorială, pe care este aplicată efigia turnată în bronz a profesorului, sub care este înscris următorul text:„Profesorul Alexandru Locusteanu /1848-1922 /Ctitor al Medicinei Veterinare româneşti /Omagiu şi recunoştinţă”.
MOTAŞ CONSTANTIN
1869-1931

Originar din Vaslui, a făcut 4 clase la Liceul Naţional din Iaşi şi a urmat apoi Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, obţinând Diploma de medic veterinar în mai 1892. După satisfacerea stagiului militar, a fost medic veterinar de judeţ la Câmpulung Muscel, apoi Şef al Serviciului veterinar la Ministerul de Interne până în 1919, când Serviciul veterinar a trecut la Ministerul Agriculturii.
Fiind o persoană distinsă, a atras atenţia personalităţilor ştiinţifice ale timpului şi din 1896 a funcţionat şi la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, mai întâi ca Şef de lucrări la catedra de Anatomie şi Histologie, apoi Şef de clinică la catedra de Microbiologie, Poliţie sanitară veterinară şi Clinica boalelor contagioase – condusă de Prof. Gh. Persu.
În perioada octombrie 1900 – aprilie 1902, a fost trimis pentru specializare la Şcoala Naţională Veterinară de la Alfort (Paris), la Prof. Ed Nocard, cu care studiază, experimentează şi publică lucrări asupra piroplasmozei.
Revenit în ţară, a fost numit în 1902 profesor suplinitor, apoi profesor provizoriu (1903) şi în 1909 Profesor titular, urmându-i la aceeaşi catedră Prof. Gh. Persu, unde şi-a desfăşurat apoi întreaga activitate. De mare importanţă i-au fost contactele profesionale şi relaţiile prieteneşti întreţinute în permanenţă cu fraţii Aurel şi Victor Babeş, cu C. Starcovici, I.Şt. Furtună, P. Riegler, Gh. Marinescu şi mai târziu cu I. Cantacuzino.
În istoria profesiunii a înscris o serie de priorităţi ştiinţifice: prima transmitere a cârceagului (Babesia ovis) de la oi bolnave la cele sănătoase; prima evidenţiere a agentului patogen în sângele oilor bolnave de hemosporidioză; cel dintâi diagnostic de durină prin examen microscopic direct pe frotiu proaspăt şi colorat la cal şi prin inoculare la iepure; prima evidenţiere în ţară a microfilariilor în sângele câinilor; o metodă de colorare a frotiurilor Nocard – Motaş. Drept omagiu pentru lucrările experimentale şi realizările din teren privind piroplasmoza la oi, i s-a atribuit agentului patogen denumirea de „Babesia motaşi”.
Profesorul Constantin Motaş a fost ceal de al şaptelea şi ultimul Director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară (1919-1921) şi primul Decan al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti.
De menţionat contribuţia sa activă şi deosebită la toate forurile superioare, inclusiv în Parlament, pentru transformarea Şcolii Superioare în Facultate şi pentru buna organizare a celor două institute anexate Facultăţii: Institutul Pasteur şi Institutul Naţional Zootehnic. Între anii 1909-1930, a fost prezent în toate acţiunile de stabilire a diagnosticului şi măsurilor de combatere a epizootiilor. A reprezentat ţara la OIE din Paris. Împreună cu P. Riegler şi Al. Ciucă a făcut parte din echipa care a preparat vaccinul antiholeric, cu care în 1913 Prof. I. Cantacuzino şi colaboratorii săi au realizat marea experienţă epidemiologică de vaccinare, în plin focar de holeră.
În perioada 1926-1930, a fost Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, calitate în care a desfăşurat o activitate meritorie: a susţinut emanciparea Serviciului Veterinar Militar, pentru independenţa sa faţă de Serviciul Medical.
Apoi, a pus în aplicare Hotărârea luată pentru construirea unui „Cămin al Asociaţiei”, în care scop s-au constituit încasările lunare de la membrii Asociaţiei, s-a cumpărat terenul, s-a obţinut autorizaţia de construcţie şi s-au început lucrările la impozantul imobil din Bucureşti, Bd. Regina Elisabeta nr. 33, denumit „Palatul Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari”, pe care din păcate, n-a mai apucat să-l vadă terminat.
Prof. Motaş era un talentat desenator şi pictor, iubea sportul, vânătoarea şi pescuitul. În ultimii ani ai vieţii, având şi probleme de sănătate, vara se ducea la Mangalia, la modesta căsuţă pe care şi-o cumpărase pe malul mării, iar iarna – la Menton (Franţa), pe ţărmul M. Mediterane, unde la 7 martie 1931 a murit din cauza unei duble pneumonii.
AGMVR i-a ridicat pe malul M. Negre, la Mangalia, un bust, încimentând în soclu urna cu cenuşa sa.
NICHITA GHEORGHE
1890-1966

S-a născut la 5 martie 1890 în oraşul Huşi – jud. Vaslui într-o familie de ţărani moldoveni cu 8 copii. Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut, îngrijit şi ajutat de un unchi binevoitor pentru a urma şcoala primară şi cursul inferior de liceu în Huşi, apoi cursul superior şi baca­laureatul la Iaşi, cu rezultate strălucite. A studiat Medicina Veterinară la Bucureşti, ca bursier al armatei, în Institutul sanitar militar şi a obţinut diploma de medic veterinar a Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară în anul 1914, apoi diplo­ma de doctor în medicină veterinară a Universităţii din Bu­cureşti în anul 1927, când Şcoala Superioară de Medicină Vete­rinară era înălţată la rang de Facultate. După terminarea studiilor şi susţinerea tezei de medic veterinar cu subiectul: Anestezia cu cloral hidrat intraperitoneal şi rachianestezia generală, premiată de Consiliul profesoral ca cea mai bună teză din anul 1914, a fost numit în aprilie 1914, preparator la Institutul de fiziologie al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, de sub direcţia marelui fiziolog Prof. I. Athanasiu.
După 8 ani de activitate didactică şi ştiinţifică în postul de preparator, a fost înaintat asistent şi a continuat a lucra în acest Institut, până la 1 ianuarie 1925, când a fost înaintat şef de lucrări şi transferat la Facultatea de Medicină Veterinară – Catedra de Fiziologie şi Histologie comparată unde profesor era tot Prof. I. Athanasiu. În scurt timp după aceea a fost numit conferenţiar de histologie, embriologie şi teratologie la aceeaşi facultate.
În 1925 a obţinut, prin concurs, o bursă de studii în Franţa din partea Ministerului Agriculturii. Stagiul de 1 an, acordat de Minister pentru pregătire ştiinţifică, a fost apoi prelungit la 4 ani. Aprecierile elogioase, consemnate în atestările profeso­rilor şi directorilor diferitelor laboratoare în care a lucrat, precum şi 20 de lucrări ştiinţifice originale, personale sau în colaborare cu maeştrii francezi, publicate în revistele franceze de specialitate, în acea epocă, dovedesc cu prisosinţă activitatea ştiinţifică creatoare şi pregătirea temeinică a dr. Gh. Nichita în următoarele domenii ale biologiei: citologie, histologie normală şi patologică, histo-fiziologie, embriologie comparată, chimie biologică, farmacodinamie, fi­ziologie animală, fiziopatologie şi alimentaţie.
Încă din cursul anului 1925 şi începutul lui 1926 declanşându-se teribila boală ce avea, să curme în scurt timp — la 20 iulie 1926 — viaţa profesorului I. Athanasiu, întreg Consiliul profesoral al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, preocupat de succesiunea la Catedra de fiziologie ani­mală, a intervenit pe diferite căi, sfătuindu-l pe Gh. Nichita să intensifice munca de pregătire ştiinţifică în laboratoarele Apusului şi mai ales să pună accentul pe cercetări din domeniul fiziologiei.
Întors în ţară, după expirarea stagiului de pregătire în străinătate către finele lunii septembrie 1929, Gh. Nichita a fost numit profesor suplinitor iar la 1 mai 1930 a fost numit „prin chemare” pe baza lucrărilor publicate şi a activităţii ştiinţifice şi didactice timp de 16 ani, profesor titular la Catedra de Histologie şi Fiziologie animală de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 septembrie 1947. Tot la începutul anului 1930 a fost numit şi şef al Labo­ratorului de Fiziologie alimentară de la Institutul Naţional Zootehnic, funcţie în care a activat timp de 7 ani, până în 1937.
Cursul de fiziologie al Prof. Nichita, ţinut întotdeauna la un înalt nivel ştiinţific, era bazat pe o vastă documentare bi­bliografică, pus la curent în fiecare an cu noile cuceriri ale ştiinţelor biologice şi completat cu concluziile reieşite din cer­cetările experimentale proprii. Şedinţele de curs erau urmate de de­monstraţii de fiziologie experimentală pe animale de experi­enţă de diferite specii, documentând astfel, palpabil, prin cea mai obiectivă metodă de convingere, diferitele fenomene fi­ziologice expuse la curs, demonstraţii pe care neobositul şi entuziastul profesor le executa în faţa studenţilor ore în şir, înconjurat de asistenţii săi. Prezenţa studenţilor la aceste şedinţe de demonstraţii era, de regulă, în unanimitate. Datorită faptului că erau foarte bine apreciate, unii studenţi solicitau să fie primiţi a asista şi la seria a II-a, întrucât amfiteatrul laboratorului fiind mic, şedinţele se repetau pentru a II-a jumătate a numărului de studenţi. Adeseori veneau şi solicitau profesorului, să asiste la aceste demonstraţii şi unii cercetători din alte profesiuni ca: medici umani, farmacişti etc.
Fiind convins, încă de la începutul activităţii sale didac­tice şi ştiinţifice că învăţământul fiziologiei şi histologiei, nu se poate face fără laboratoare corespunzătoare, dotate cu. aparatură modernă şi instalaţiile necesare, Prof. Nichita, dând o importanţă deosebită şi cercetării ştiinţifice, a completat şi utilat vechiul Laborator de Histologie al Facultăţii. În aceIaşi timp a reutilat şi pus în perfectă stare de funcţionare Laboratorul de Fiziologie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară, ca un laborator modern. A înfiinţat de asemenea şi pus în stare de funcţionare, Laboratorul de Fiziologie alimentară, al Institutului Naţional Zootehnic, unde a activat ca şef de labo­rator executând şi publicând 35 lucrări ştiin­ţifice originale, cu aplicaţii practice în zootehnie. Prof. Gh. Nichita a fost primul cercetător ştiinţific din ţara noastră şi printre puţinii din străinătate, care a lucrat în problemele de metabolism bazal şi metabolism energetic la animale. In acest scop a comandat şi s-a construit la Institu­tul Naţional Zootehnic, o instalaţie originală completă pentru studiul schimburilor respiratorii şi calorimetriei indirecte în seria animală, după indicaţiile sale. Cu această aparatură, folosind o tehnică experimentală, de precizie ştiinţifică recu­noscută în ţară şi străinătate, a obţinut rezultate originale re­marcabile. Intre 1930—1947 când unele spitale din Bucu­reşti nu posedau încă aparate şi dispozitive pentru determi­narea metabolismului bazal la bolnavi, Prof. Nichita era solicitat de mulţi colegi, profesori medici umani, să facă determi­nări de metabolism bazal la unii internaţi, în scopul stabilirii diagnosticului. Cunoscută fiind precizia metodei de deter­minare folosită în Laboratorul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină Veterinară, veneau adeseori mulţi bolnavi trimişi şi de medicii liber-profesionişti, bolnavi cărora li se satisfăceau cererile cu aceeaşi multă bunăvoinţă şi în mod cu totul gratuit.
A lucrat, redactat şi comunicat la diferite societăţi ştiinţifice, congrese medicale, academii din ţară şi străinătate, 142 lucrări de fiziologie animală, generală şi specială, funcţii de nutriţie, re­laţie şi reproducţie.
Prof. dr. Gh. Nichita a făcut parte şi a activat în nume­roase societăţi ştiinţifice, din care amintim: Academia de Medicină din România, Societatea de Medicină Veterinară din Bucureşti; Societatea Ştiinţelor Medicale din România; Asociaţia Internaţională a Anatomistilor; Aso­ciaţia Internaţională de Fiziologie; Asociaţia Fiziologilor din Franţa; Societatea de Biologie; Societatea de Ştiinţe Agricole; Societatea de Chimie biologică din Franţa ş.a.
În afară de activitatea didactică şi ştiinţifică, Prof. Gheorghe Nichita era şi un vajnic luptător în apărarea prestigiului şi drepturilor profesiunii medicale veterinare, pe care a reprezentat-o de nenumărate ori la congresele altor profesiuni, în calitate de Secretar general şi apoi Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România.

NICULESCU ALEXANDRU
1916-2004

S-a născut în Bucureşti la 5 februarie 1916. A rămas orfan, mai întâi de tată (luptător la Mărăşti şi Mărăşeşti) şi apoi la vârsta de 5 ani şi de mamă. A fost crescut de sora mamei, rămânând orfan în clasele primare şi de tatăl adoptiv, al cărui nume l-a purtat. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti şi în acelaşi an, 1936, prin concurs, a intrat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. În perioada studenţiei a făcut parte din echipele Prof. Dimitrie Gusti (întemeietorul Muzeului Satului şi el etnografiei pe plan mondial) în zona Şanţ Năsăud, cu scopul ridicării nivelului cultural al zonei şi al ridicării cunoaşterii valorilor noastre etnice. În iulie 1942, a obţinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară şi imediat a fost mobilizat pe front, trimis în linia întâi, ajungând până la Volga.
De la întoarcerea de pe front (noiembrie 1944) şi până în 1981 a lucrat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, la catedra de Parazitologie. A urcat toată scara ierarhică până la profesor şef de catedră. După pensionare a fost profesor consultant – conducător de doctoranzi, activitate pe care a efectuat-o cu deosebită pasiune şi corectitudine, până la sfârşitul vieţii. Datorită marelui talent didactic şi oratoric, în perioada 1992-1995 a fost rugat să predea din nou. A mai îndeplinit simultan şi alte funcţii. Din anul 3 de facultate până în 1952 a medicul veterinar al UCB (salubritatea Capitalei) – care avea cca. 300 de cai. Pe front, a îndeplinit funcţii de medic veterinar de divizie, de spital veterinar şi de comandant. A fost veteran de război şi a lăsat un manuscris cu perioada trăită pe front. În 1944-1950 a fost în paralel şi cercetător la Institutul de Cercetări Piscicole al României şi şef de lucrări la Institutul Pasteur (atunci IPIA) din Bucureşti.  A organizat şi întemeiat Clinica de boli parazitare a FMV Bucureşti (prima din ţară), a fost decan al facultăţii (1952-1958), prorector al Institutului Agronomic (1962-1967), director educativ (1967-1970) şi profesor consultant până la sfâşitul vieţii. In anii ’60, în perioada sa de decanat, în ciuda unor mari presiuni, a reuşit să readucă facultatea în localul ei istoric din Spl. Independenţei 105, să modernizeze clinicile, să construiască amfiteatrul şi pavilionul de anatomie patologică. Toţi profesorii de parazitologie români i-au fost studenţi şi/sau doctoranzi. A îndrumat 40 de doctoranzi din ţară şi străinătate, care activează sau au activat la IDSA, Institutul Cantacuzino, Institutul Pasteur, la laboratoarele judeţene, circumscripţii şi ferme de producţie, dar şi în ţări precum India, Coreea, Vietnam, Mali, Peru, Columbia, Israel, Grecia şi SUA.
S-a ocupat de aspecte ale parazitismului în general, boli ale peştilor de apă dulce, protozooze, trematodoze, cestodoze, nematodoze, araho-entomoze. A contribuit la realizarea Entomoxanului – antiparazitar extern folosit aproape o jumătate de secol, a Coccidizinului, a Adepinului, Filicinei etc. A obţinut mai multe certificate de inventator în 1950, 1960, 1962 şi 1976.
A primit mai multe premii ştiinţifice: 1947 – premiul Prof. Gh. Ionescu Brăila; 1981 – Prof. universitar evidenţiat; 1993 – premiul Prof. Alexandru Locusteanu; 1995 – Medalia pentru progresul Medicinei Veterinare.
Titluri onorifice: membru de onoare al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România; preşedinte al Societăţi de Medicină Veterinară filiala Bucureşti (1979-1990); membru al Societăţii de Ştiinţe Medicale din România; membru afiliat la The Royal Society of Medicine – Londra şi la Societe de Pathologie Comparee din Paris. A prim titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, 2001. A obşinut mai multe disctincţii: Ordinul Steaua Republicii, Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii; Medalia Crucea comemorativă a celui de al doilea război mondial 1941-1945.  S-a stins din viaţă la 14 august 2004, la vîrsta de 88 de ani, fiind înmormântat în Bucureşti la Cimitirul Sf. Gheorghe Capră.
Lucrări de referinţă: Leziunile specifice şi nespecifice în turbare cu virus fix şi virus de strada în ganglionul lui Gesser, cornul lui Amon şi scoarţă, 1942; Epizootie d’hydropisie infectiuese chez les carpes des marecages du Danube au printemps de Vanee 1945-1947, lucrare premiată cu Premiul „Gh. Ionescu-Brăila” al Societăţii de Medicină Veterinară; Dehelmintizarea animalelor domestice, 1949; Bolile parazitare ale albinelor, 1949; Thelazioza vitelor cornute mari şi tratamentul profilactic, 1950; Câinele şi bolile ce le transmite, 1950; Bolile parazitare şi combaterea lor la păsări, 1950; Protozoozele păsărilor, 1951; Profilaxia bolilor parazitare la păsări, 1951; Rikettsioza oculară a bovinelor şi telazioza, 1951; Protozoozele animalelor domestice, 1953; Curs de patologie parazitară, vol. I-II, 1955 (ambele volume au constituit primul material bibliografic de acest fel din România); Imunitatea în bolile parazitare, 1956; Piperazina ca mijloc antihelmintic pentru viermii rotunzi la păsări, câine şi oaie, 1955; Contribuţii la etiopatogenia metastrongilozei porcine, 1956; Cercetări anatomo-patologice şi clinice în strongiloza pulmonară porcină, 1956; Un vaccin antihelmintic formulat în combaterea strongilozei pulmonare la porc, 1956 (o noutate la vremea respectivă); Bolile infecţioase şi parazitare ale oilor, 1957; Familia Dictiophimidae la palmipede, 1960; Cercetări asupra eficienţei fenotiazinei în ascaridioza şi heterakidoza găinilor, 1960; Rezistenţa larvelor de Strogylidae de la cal şi oaie faţă de unele îngrăşăminte minerale din agricultură, 1960; Patologie şi clinică veterinară, în colaborare cu Gh. Dinulescu, 1960 (prima carte de parazitologie tipărită în România); Influenţa dehelmintizării păsărilor asupra randamentului productiv, 1960; Tratamentul tricofitiei bovine, 1960; Tratamentul parenteral al dictiocaulozei ovine, 1961;Contribuţii la studiul nematodofaunei gastro-intestinale la ovinele din RPR, 1964; Parazitologie veterinară, 1964; ediţia II, 1968; Observations sur les comportament des oeufs de Toxascaris leonina, Clinica Veterinaria, II, Roma, 1965; Les problemes de la fasciolose dans la Republique Populaire de Roumanie, Praga; Identificarea speciilor de cestode existente la ovinele din R.P.R., 1966; Contribuţii la tratamentul monieziozei, 1966; Acaricide folosite în combaterea Ixodidelor, 1966; Contribuţii la studiul dezvoltării nematodului Ascaridia galli, 1966; Evoluţia larvelor de Ascaridia galii în organismul puilor şi reacţia de apărare a organismului, 1967; Bolile păsărilor în colaborare cu Virginia Stoenescu – primele şi singurele de acest fel din România, ediţiile I-II, 1967;  Quelquees aspects de l’imunite antihelmintique, 1969; Câteva coccidiostatice folosite în prevenirea coccidiozei aviare, 1971; Gazde intermediare pentru paraziţi, 1972; Patologia şi clinica bolilor parazitare, 1975; Studiul incidenţei elementelor invazionale în apele reziduale şi din nămolul complexelor de creşterea suinelor, 1978 şi 1979 (printre primele studii şi semnale de alarmă asupra poluării în România); Studiul unor substanţe chimice cu acţiune nocivă asupra elementelor invazionale din nămolurile rezultate în unităţi de creşterea ovinelor, 1980; Parazitologie veterinară, în colaborare cu I. Dida, 1998; 80 de ani de activitate a Catedrei de Parazitologie, 1999.

POENARU ION
1868-1939

S-a născut la 1 noiembrie 1868 lângă Periş, în comuna Poenarii-Vulpeşti, de la care i se trage atât numele de Poenaru, cât şi cel de Vulpescu – cu care a semnat ulterior unele lucrări în Franţa. După terminarea şcolii primare şi a Liceului la Bucureşti, s-a înscris în 1886 la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, pe care a absolvit-o în 1892. După obţinerea Diplomei de medic veterinar a fost reţinut în învăţământ.
În decembrie 1893, i s-a atribuit o bursă de studii din partea Statului, pentru a se perfecţiona la şcolile de medicină veterinară de la Alfort (Paris) şi Berlin.
Revenit în ţară, a reuşit la concursul pentru ocuparea postului de Profesor la catedra de Patologie şi Clinică medicală (1897), post ilustrat cu înaltă dăruire şi competenţă timp de 41 de ani, până la pensionare (1 octombrie 1938).
Activitatea sa de cercetare ştiinţifică se remarcă printr-o tematică largă şi prin continuitate. Astfel, descrie primul în ţara noastră tricofiţia la bovine. Întreprinde o suită largă de cercetări în legătură cu variolele, reuşind şi serovirulizarea ca procedeu, redescoperit ulterior de Bridre şi Boquet. Tot ca fapt prioritar pe plan mondial, reuşeşete în 1907  transmiterea variolei porcine  cu sânge virulent şi material recoltat din pustule. De asemenea, este primul care demonstrează filtrabilitatea virusului variolei porcine şi prin aceasta, faptul că variola porcină este viroză, nu bacterioză cum se afirmase anterior.
În patologia digestivă, a făcut cercetări asupra dilataţiilor esofagiene la cabaline, taurine şi bubaline (1908), a torsiunii stomacului (1906), a patogenezei în ictere (1926), pancreatitei cronice (1927) ș.a. În patologia aparatului respirator, s-a preocupat de cornaj (hemiplegia laringiană), de tratamentul pleuritelor, iar „formula Poenaru” pentru tratamentul cu acid arsenios în emfizemul pulmonar îşi păstrează încă valabilitatea. Dintre lucrările asupra bolilor aparatului circulator, se pot menţiona cele referitoare la insuficienţa tricuspidă (1911) şi la blocul cardiac (1915). A avut, de asemenea, mai multe cercetări asupra lipidelor de puncţie (1906-1911) Contribuţiile la neuropatologia veterinară sunt numeroase, privind nevritele de diverse tipuri, organopatiile centrilor nervoşi ori tulburările nervoase funcţionale.
Dascălul I. D. Poenaru nu a fost mai prejos decât cercetătorul, prin formarea celor 41 de promoţii de medici veterinari din lungul interval al profesoratului său şi poate fi considerat ca adevăratul ctitor al clinicii medicale veterinare moderne, fiind un reputat clinician.  În scurta perioadă în care a funcţionat şi în calitate de Decan (1930-1933), a construit amfiteatre, săli de operaţie şi radiografie şi a prezidat Jubileul de 75 de ani ai învăţământului veterinar, expunând într-o lucrare proprie istoricul şi evoluţia medicinii veterinare în România.
Ca organizator al profesiunii, s-a afirmat încă din prima perioadă a activităţii sale, când punctele de vedere divergente ale unor contemporani, l-au determinat să editeze revista „Progresul veterinar”, care nu a putut apărea decât scurtă vreme (1889-1901), datorită dificultăţilor financiare.
Profesorul Poenaru este unul dintre realizatorii unirii asociaţiilor profesionale din provinciile alipite, în Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, al cărei Preşedinte a fost ales între anii 1920-1922 şi 1923-1924. De asemenea, a fost ales tot de două ori şi în funcţia de Preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară, ultima oară chiar la sfârşitul vieţii.
O altă acţiune profesională la care a participat, este şi cea de constituire în secţie independentă a Serviciului veterinar. Prin intervenţiile şi argumentaţia sa, s-au inclus în Legea de poliţie sanitară veterinară prevederile asupra obligativităţii reacţiilor revelatoare pentru tuberculoză şi morvă. Cu această ocazie, Poenaru a lansat şi ideea alergiei sau anergiei, care însă avea să se cristalizeze mai târziu.
La 1 octombrie 1939, la puţină vreme după pensionare, a murit datorită unei tumori pancreatice.
RADULOVICI IULIU
1890-1960

S-a născut la 24 august 1890, în satul Băteşti din judeţul Timiş. A făcut studiile liceale la Lugoj şi, după ce şi-a luat bacalaureatul, în 1908, s-a înscris la Şcoală Superioară Vete­rinară din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1913, când a obţinut diploma de medic veterinar. Prima numire a avut-o la Circumscripţia veterinară Făget din judeţul Timiş, unde a func­ţionat până în 1919 când a fost transferat la Lugoj. A luat par­te la războiul din 1914-1918 ca medic veterinar de regiment. La Lugoj a funcţionat până în anul 1926, remarcându-se prin disci­plina şi conştiinciozitatea cu care şi-a dus munca. În această perioadă, şi-a întocmit teza de doctorat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, în anul 1926, cu subiectul „Rasa Simmental în judeţele Caraş şi Severin”. Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti era integrată atunci în Universitatea Bucureşti şi avea dreptul să confere diploma de doctor în medicina veterinară, după normele din celelalte facultăţi.
În anul 1927 a fost numit Inspector regional zootehnic al Bucovinei cu sediul la Cernăuţi, unde a funcţionat până în anul 1930, când a fost avansat Inspector general şi transferat în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – Direcţia Generală Zootehnică şi Sanitară Veterinară. În timpul cât a funcţionat la Cernăuţi, a făcut studii asu­pra rasei Pinzgau în Bucovina, în colaborare cu Dr. D. Strilciuc, studii care au fost publicate în Buletinul Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari nr.1, 3 şi 4/1928. Lucrarea a fost distinsă cu pre­miul Locusteanu. În 1928 a fost delegat la Expoziţia Zooteh­nică din Lwow-Lemberg între 7-11 sept. Cu această ocazie a întocmit un documentat raport asupra acestei expoziţii-târg, arătând modul de organizare al expoziţiei, orientarea creşterii animalelor în  Polonia şi tendinţele în comerţul cu carne. În­trucât în acel moment România era în concurenţă cu Polonia la comerţul cu animale şi produse de origine animală, lucrarea respectivă s-a bucurat de o deosebită apreciere, atât din par­tea Ministerului Agriculturii, cât şi a Uniunii Exportatorilor de Animale.
În anul 1930, Dr. Radulovici a publicat lucrarea „Noua re­glementare a examinării cărnii în Germania”, lucrare foarte mi­nuţios analizată. Pe lângă schimbările de ordin administrativ, se analizau din poziţii cu totul noi în acel timp, punctele de vedere în aprecierea cărnurilor pentru consum, pe baza unor te­meinice studii comparative. Observaţiile cele mai importante se refereau la aprecierea septicemiilor în care se impune examenul riguros bacteriologic, precum şi tehnica de apreciere în cazul tuberculozei, a cisticercozei şi a trichinelozei. Deoarece Germania a fost una din ţările care a reglementat examinarea pe baze profund ştiinţifice a cărnii, iar regulamen­tul său a servit ca model aproape tuturor ţărilor, autorul a considerat necesar să analizeze în amănunţime toate dispoziţiile tehnice ale noului regulament.
Din 1932, Dr. I. Radulovici a fost numit director al Ser­viciului sanitar veterinar din Ministerul Agriculturii, după ie­şirea la pensie a lui C. Popazolu. În această calitate, ca şi predecesorul său, a dus o muncă organizată de combaterea epizoo­tiilor şi a întocmit o colecţie de legi, regulamente şi decizii de administraţie zootehnică şi sanitar veterinară, publicând vol. I în anul 1935, volumul II rămânând numai în manuscris.
În 1934, Dr. I. Radulovici a participat la cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Medicină Veterinară care s-a ţinut la New-York. La acest congres, împreună cu Dr. Gh. Manolescu au prezentat un referat privind modul de or­ganizare al serviciilor sanitare veterinare şi zootehnice din Ministerul Agriculturii, care s-a bucurat de un deosebit succes prin larga participare la discuţii a delegaţilor multor ţări dornice de a-şi organiza serviciile după modelul românesc.
În 1936 era directorul Direcţiei Sani­tare Veterinare, iar în 1937 a fost numit Director general în locul lui Gh. Ionescu-Brăila, care a trecut ca Preşedinte al Consiliului Zootehnic şi Decan al Corpului Veterinar.
În 1939, Dr. I. Radulovici a fost numit Secretar gene­ral la Ministerul Agriculturii în cadrul unui Guvern de specia­lişti. În această calitate, a funcţionat până în octombrie 1940, când a fost înlocuit până în 1941 şi apoi reintegrat în acelaşi post în august 1944. A fost apoi transferat la Insti­tutul Naţional Zootehnic la Secţia de zooeconomie, unde a func­ţionat până în 1950, când a fost pensionat.
Fiind în plină putere de muncă, s-a angajat în continuare la Serviciul sanitar veterinar al Trustului „Prodaliment”, pen­dinte de Ministerul Economiei şi Comerţului Exterior, activând alături de Prof. Al. Ciucă şi alţi medici veterinari, la apărarea sănătăţii animalelor din exploatările zootehnice de stat, contribuind la consolidarea producţiei de alimente de origine animală. La 1 ianuarie 1955 Trustul „Prodaliment” a fost înglobat în cadrul Ministerului Industriei Alimentare. De la această dată, fiind suferind de cancer şi având şi glaucom, Dr. I. Radulovici nu a mai activat, ducând o viaţă retrasă şi tăcută, cum i-a fost toată viaţa.
A fost un om reţinut în manifestările publice, deşi el era în fond un mare animator, fără odihnă, secundând cu discreţie pe Ionescu-Brăila, fără ca să facă vreodată caz de funcţia pe care o ocupa. A fost Secretar general în timpul războiu­lui, şi nu i s-a imputat de nimeni nici un fel de greşeală ori abuz, servind profesia cu credinţă. A făcut parte din toate comisiile de examen de capacitate ale medicilor vete­rinari, examinând cunoştinţele acestora privind legislaţia şi măsurile de poliţie sanitară veterinară, care trebuiau luate în caz de boli infectocontagioase. Dr. Radulovici a contri­buit la buna funcţionare a serviciului sanitar veterinar. El redacta Buletinul informativ al Direcţiei Zootehnice şi Sani­tare Veterinare, dările de seamă ale acestei direcţiuni, precum şi buletinele de epizootii. A făcut parte din majoritatea comitetelor Asociaţiei Generale a Medi­cilor Veterinari şi a apărat cu mare curaj pe colegii care erau nedreptăţiţi de organele locale. A fost redactor al Buletinului Asociaţiei Generale a Medicilor Veteri­nari.
A decedat în anul 1960.

RIEGLER PAUL
1867-1936

S-a născut la 11 decembrie 1867 în oraşul Roman, într-o familie de origine franceză (Rigeser), din Besancon. După absolvirea şcolii primare şi a Liceului în localitatea natală, în 1888 se înscrie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, pe care o termină în 1893, prezentând lucrarea de diplomă întitulată „Cercetări bacteriologice în diagnoza morvei”.
Activitatea sa în învăţământul superior, a început imediat după terminarea Şcolii Superioare şi s-a desfăşurat în paralel la catedra de Boli infecţioase – unde a fost Şef de lucrări (1893-1900), dar şi la Institutul de Bacteriologie şi Anatomie patologică de la Facultatea de Medicină – condus de mentorul său Victor Babeş (1895-1910). În 1900, la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară se înfiinţează o nouă disciplină: Bacteriologia care, împreună cu Anatomia patologică formează o nouă catedră, ocupată prin concurs de Riegler. El va preda aceste două discipline până la moarte. Între timp (1900-1921), a mai predat cursurile de patologie generală, fiziopatologia şi controlul alimentelor.
Activitatea lui Paul Riegler în domeniul cercetării ştiinţifice, a fost amplă, oglindindu-se în cele peste 70 de lucrări publicate, unele în reviste străine de foarte mare circulaţie. Pentru început, se ocupă de infecţiile bacteriene la animale (nefrita la câine, antrax la cal, tuberculoza la papagal ş.a.), dar morva rămânea marea sa pasiune. În 1905 publică, în colaborare cu Al. Ciucă, o lucrare despre morvă, de mare răsunet la vremea aceea, în care tratează posibilitatea de a infecta bovinele cu bacilul morvei, de a învinge deci o stare de imunitate naturală. În acelaşi cadru pot fi citate şi cercetările publicate împreună cu I. Cantacuzino în reviste franceze, privind toxicitatea bacililor omorâţi ai morvei. Preocupările sale ştiinţifice au fost prezente pe tot parcursul vieţii. În 1899, prepară pe o măgăriţă, serul antirujetic, primul ser de acest fel obţinut la noi în ţară.
În 1901-1902, abordează prepararea serului şi vaccinului antirujetic pentru folosirea în ţară, pe scară mai largă. Datorită rezultatelor obţinute, Riegler îl convinge pe I.Şt. Furtună – şeful Serviciului veterinar pentru înfiinţarea unui Serviciu (Institut) de seruri şi vaccinuri, pe lângă Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, care în perioada următoare începe să producă vaccinul antivariolic, serul anticărbunos, serul antitetanic, serul antivariolic ovin şi care, în acelaşi timp, devine şi un centru de diagnostic al infecţiilor animale. Institutul, ce va purta mai târziu numele de Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Pasteur”, s-a realizat şi cu sprijinul material şi moral al Prof. I. Cantacuzino, fiind al treilea institut de acest fel înfiinţat în Europa. De fapt, activitatea sa productivă a început-o încă din vremea când era la Institutul de Bacteriologie, unde prepara maleina şi tuberculina, produse pe care nu le-a părăsit niciodată şi pe care, timp de peste 40 de ani le-a pus la dispoziţia practicii medicale veterinare pentru diagnosticarea celor două boli grave pentru om şi animale: morva şi tuberculoza.
La 29 iunie 1914, a avut loc Şedinţa de constituire a Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, unde Prof. Paul Riegler a fost ales Vicepreşedinte (Preşedinte fiind Prof. Al. Locusteanu). În perioada 1921-1935 a deţinut funcţia de Preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară.
Prof. Paul Riegler este considerat fondatorul Microbiologiei veterinare româneşti.
A murit în urma unui blocaj renal, în data de 18 octombrie 1936, la Spitalul Filantropia din Bucureşti.
UDRISKI GHEORGHE
1867-1958

Născut la 28 octombrie 1867 în oraşul Fălticeni, şi-a făcut studiile primare în Dorohoi, iar pe cele secundare la Institutul înfiinţat de Logofătul Anastasie Başotă din Pomârla.
După absolvirea acestuia, în 1886, a reuşit printre primii bursieri ai Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti, având colegi de an pe P. Riegler, C. Motaş şi I. Poenaru. S-a remarcat ca un bun student şi un entuziast animator al Societăţii studenţilor în medicina veterinară, fiind ales Vicepreşedinte al acesteia în 1889 şi apoi Preşedinte în 1891.
Un an mai târziu, la 24 februarie 1892, şi-a susţinut teza pentru obţinerea titlului de medic veterinar, cu lucrarea „Ovariectomia la vacă”. Apoi a fost reţinut la Şcoală ca Şef de lucrări la catedra de Anatomie comparată a animalelor domestice, titular fiind Prof. C. Gavrilescu. După ce şi-a făcut stagiul militar la Focşani, a fost numit în 1894 , Şef de lucrări provizoriu la catedra de Patologie şi Clinică chirurgicală, condusă de Prof. I. Popescu.
În noiembrie 1898, după 6 ani de la absolvirea Şcolii şi având vârsta de 30 de ani, pe baza unui concurs prezidat de marele chirurg Prof.Dr. Toma Ionescu, Gh. Udriski a fost numit Profesor de Patologie şi Clinică chirurgicală. Această ascensiune fulgerătoare nu l-a împiedicat să caute să-şi desăvârşească pregătirea de specialitate. De aceea, în 1899 a plecat la Berlin, apoi la Bruxelles şi Paris, unde a lucrat cu cei mai distinşi chirurgi veterinari ai vremii: Frohner, Eberlein, Degive, Cadiot, Almy şi Lienaux, legând prietenii neşterse şi remarcându-se prin dexteritate şi competenţă.
Udriski şi-a început activitatea ca Profesor din fragedă tinereţe, într-o epocă în care chirurgia umană abia începuse să evolueze, iar chirurgia veterinară era în faşă. Urmând pas cu pas progresele realizate de chirurgia umană în anestezie, hemostază, antisepsie, asepsie şi tehnică operatorie propriu-zisă, a dat chirurgiei veterinare o bază de dezvoltare recunoscută în ţară şi străinătate. De aceea, pe drept cuvânt, el poate fi considerat creatorul şcolii de chirurgie veterinară de la noi din ţară. Chirurg de o rară măiestrie operatorie, bun diagnostician şi terapeut, a luptat toată viaţa pentru a uni actul operator cu cele mai noi cuceriri ale fiziopatologiei, bacteriologiei şi igienei. La catedră, timp de 46 de ani, zi de zi, şi-a îndeplinit munca de apostol în misiunea sa didactică, căreia i-a închinat tot ce avea mai bun. Tot atâtea promoţii de studenţi i-au ascultat lecţiile şi i-au admirat măiestria, eleganţa, precizia şi fineţea cu care executa operaţiile.
Profesorul Udriski a fost şi un pasionat cercetător. A publicat peste 80 de lucrări originale, în diferite domenii ale chirurgiei, iniţiind şi perfecţionând metode operatorii în tratamentul criptorhidiei, entorsei cervicale, herniei inghinale şi ventrale, hiovertebrotomiei, gastrotomiei, histerectomiei, uretrotomiei, taliei prepubiene ş.a., care au atras preţuirea chirurgilor din ţară şi străinătate. O contribuţie originală, valoroasă, a adus în patologia formelor falangiene şi în tehnica anesteziei regionale la cabaline. Amputaţia fluierului membrului anterior la armăsar şi înlocuirfea lui printr-o proteză ortopedică, a fost o operaţie unică, întreprinsă pentru prima dată în lume, la cabaline.
Deţinea titlurile de: membru de onoare al Academiei Române, membru activ şi fondator al Academiei de Medicină, membru al Societăţii de Chirurgie, al Societăţii pentru Istoria Medicinii, membru corespondent al Academiei Veterinare din Franţa şi al Societăţii de Medicină Veterinară din Berlin.
În 1925, a fost ales Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România.
În 1931, a fost ales Senator de Suceava, sub guvernul condus de N. Iorga, propus în calitate de medic veterinar şi om de ştiinţă, nefăcând parte din niciun partid politic.
Cu prilejul ieşirii la pensie, Prof. Udriski a fost sărbătorit în ziua de 12 noiembrie 1933, printr-o masă la care au luat parte studenţi, colegi, prieteni, diferite personalităţi marcante ale vremii, dovedindu-i astfel dragostea, recunoştinţa şi stima de care s-a bucurat în timpul activităţii sale.
A decedat la 24 decembrie 1958, la vârsta de 91 de ani.
VECHIU ALEXANDRU
1890-1954

S-a născut la 14 ianuarie 1890, la Zăvoaia, jud. Brăila. A făcut școala la Zăvoaia și la liceul „N. Bălcescu” din Brăila.
A studiat apoi la „Școala Superioară de Medicină Veterinară” din București. În anul 1916 obține titlul de medic veterinar iar în anul 1925 – diploma de doctor în medicina veterinară cu mențiunea „foarte bine”.
În 1916 este mobilizat. După terminarea primului război mondial și demobilizare a ocupat în cadrul Școlii Superioare de Medicină Veterinară și apoi la Facultatea de Medicină Veterinară din București posturi de șef de lucrări la diferite catedre.
Din 1925 a studiat, în calitate de bursier al statului, timp de 2 ani la Alfort, în Franța, în mai multe laboratoare, cu profesorii Vallée, Maignon, Robin, Panisset, Roussy și a urmat cursurile de bacteriologie la Institutul Pasteur din Paris.
Întors în țară, lucrează ca șef de lucrări până în anul 1932 când la 15 martie este numit profesor titular la catedra de Patologie experimentală și higienă veterinară.
Alexandru Vechiu și-a început cercetările în 1931, a făcut studii de patologie și microbiologie, a studiat bolile infecțioase ale animalelor și după 8 ani de muncă intensă a reușit primul în lume să transmită virusul pestos porcin la iepure, cobai și oi. Oamenii de știință americani H. Koprowsky, J. A. Baker, J. Black ș.a., sprijinându-se pe lucrările sale au realizat vaccinul antipestos porcin lapinizat, al cărui precursor rămâne Prof. Al. Vechiu.
La 6 februarie 1937 este numit profesor titular, prin chemare, de Anatomie patologică și microbiologie. Tot atunci este numit directorul Institutului de seruri și vaccinuri „Pasteur” din București, pe care l-a condus din 1937 pâna în anul 1947.
La 1 ianuarie 1939 este numit Profesor la Clinica și Catedra de Patologie medicală.
Pe data de 8 octombrie 1939 este numit Decan al Facultății de Medicină Veterinară din Bucureşti, funcție pe care a ocupat-o până în anul 1946.
La 9 septembrie 1949, a fost scos din învățământ (în timp ce preda la curs) fără pensie (o pensie a fost acordată post mortem soției sale medic veterinar, Conf.univ. Dr. Olimpia Vechiu).
A avut o activitate bogată atât pe plan profesional cât și social, din care menționăm câteva:
A participat ca delegat al țării la diferite congrese în străinătate:
În martie 1934, la Congresul mondial de chinologie de la Monaco, unde datorită lucrărilor sale a fost numit raportor general pentru problema combaterii maladiei „Jigodia câinilor tineri”. La propunerea Prof. Alexandru Vechiu, s-a aprobat la acest Congres ca „jigodia câinelui” să fie numită „maladia Carre”, pentru cinstirea savantului care a descoperit agentul patogen al bolii.
În 1938 a participat la Congresul internațional de medicină veterinară de la Zürich-Interlaken în Elveția unde a avut un deosebit succes prin cercetările sale cu privire la bolile porcilor. Împreună cu Gh. Ionescu-Brăila a reprezentat în anii 1939 și 1940 România la ședințele anuale ale Oficiului Internațional de Epizootii de la Paris.
A fost apoi ales Președinte al „Asociației Medicilor Veterinari” și Președintele „Societății pentru protecția animalelor”.
Între anii 1935–1941 a condus și a redactat diferite articole la „ Revista crescătorului de animale ”, o realizare personală a sa. Pentru editarea acestei reviste tiparul a fost plătit și din salariul personal al Prof. Vechiu, luat ca aconto. A făcut „Istoricul Medicinei Veterinare Române” care a fost publicat în „Histoire de la Medicine Veternaire de France”.
Ca director al Institutului de seruri și vaccinuri Pasteur, printre altele a realizat secția din Giulești.
În funcția de decan al Facultății de Medicină Veterinară din București a asfaltat toate aleile facultații, a ajutat studenții nevoiași să-și termine studiile, a organizat o cantină pentru studenți. În timpul războiului a organizat evacuarea Facultății de Medicină Veterinară și a Institutului Pasteur la Apold – Sibiu și Copăceni – Ilfov, fără a se pierde ceva din patrimoniul celor două instituții.
A decedat la data de 3 martie 1954, la Bucureşti.

VINŢAN AUREL
1909-1992

S-a născut pe plaiuri arădene, în bogata comună Pecica, cel care avea să devină Prof.univ. Dr. Aurel Vinţan, eminenţă care a făcut faimă profesiei de medic veterinar şi învăţământului superior medical veterinar. Studiile şi le-a împlinit în comuna natală, în Arad (la Liceul „Moise Nicoară”) şi la Bucureşti (la Facultatea de Medicină Veterinară, pe care a absolvit-o în 1934). După absolvirea studiilor universitare s-a angajat, cu toată abnegaţia şi forţa vârstei şi a spiritului său căutător şi harnic, pentru desăvârşirea profesională personală şi pentru slujirea medicinei aplicată pe animale. A îndeplinit mai multe funcţii, onorându-le pe toate cu strălucire: stagiar la Abatorul Timişoara, asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (la disciplina de Patologia bolilor infectocontagioase), medic veterinar la Circumscripţia Sanitară Veterinară Codlea Braşov, medic veterinar şef al judeţului Arad. Între timp a luat examenul de capacitate şi a obţinut titlul de medic primar veterinar.
Datorită activităţii sale prodigioase, în 1948 când la Arad a fost înfiinţată Facultatea de Medicină Veterinară, a fost solicitat să se integreze în acest profil, fiind unul dintre aceia care s-au străduit pentru înfiinţarea acesteia. Profesorul Vinţan a devenit în scurtă vreme unul dintre cadrele didactice simbol ale acelei Facultăţi (alături de Gh. Dinulescu, Lascăr Buruiană, Petre Spânu, Ioan Băieş, Viorel Ciurea, Eugen Paştea, Ion Grigorescu, Valeriu Pintea, Avram Haneş, Filip N. Mihăescu, Elisabeta Sârmon ş.a.), care a dat României câteva promoţii de medici veterinari foarte bine pregătiţi, extrem de serioşi şi deosebit de determinaţi. Profesorul Vinţan a predat, la Arad, mai multe materii: Botanică medicală, Microbiologie, Farmacologie, Medicină operatoare, Reproducţie şi Obstetrică, dovadă a capacităţii sale deosebite.
După desfiinţarea Facultăţii de la Arad (1957), a îndeplinit funcţia de Şef al Centrului Republican de Însămânţări Artificiale şi combaterea sterilităţii la animale din Bucureşti.
În 1962, când la Timişoara s-a înfiinţat Facultatea de Medicină Veterinară, Prof. Vinţan a fost chemat să revină în învăţământ. A acceptat şi a preluat conducerea disciplinei de Farmacologie şi Receptură veterinară, funcţie deţinută până la pensionare, în 1976. O scurtă perioadă a predat şi Botanica medicală.
Din fructuoasa activitate didactico-pedagogică şi ştiinţifică a Prof. Aurel Vinţan au rămas mărturii pentru posteritate un număr însemnat de lucrări ştiinţifice şi cărţi de mare valoare, multe dintre ele de pionierat.
În decursul activităţii sale didactice a ocupat şi funcţii administrative: Secretar ştiinţific al Facultăţii, Şef de catedră, membru în Consiliul Profesoral.
După pensioare Prof. Vinţan s-a dedicat în exclusivitate familiei, ocupându-se, cu mare drag, de nepoţi.
Total pe neaşteptate, în primăvara anului 1992 inima minunatului om şi profesor, a cedat şi, astfel, a dispărut o stea din pleiada marilor dascăli, intrând în Panteonul oamenilor de marcă ai profesiei.

VLĂDESCU RADU
1886-1964

S-a născut la 27 aprilie 1886 în localitatea Sibiciul de Sus, jud. Buzău. Ca elev a urmat școala primară în localitatea natală și liceul la Buzău, apoi a devenit student la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București (fiind și bursier al Institutului Medico-Militar) pe care a absolvit-o în anul 1911. Ca student a avut șansa de a beneficia de o excelentă instruire de specialitate asigurată de un corp profesoral de elită (C. Gavrilescu, I. Athanasiu, A. Babeș, C. Motaș, I. Poenaru, G. Udriski, A. Locusteanu și P. Riegler). Încă din timpul studenției (anul V) a fost numit preparator la catedra de Chimie  și, pentru dezvoltarea competențelor sale în acest domeniu, s-a înscris la Facultatea de Chimie a Universității București, beneficiind și aici de instruirea asigurată de o pleiadă de profesori savanți care au pus bazele renumitei școli de fizică și chimie din Țara Românească (C. Istrati, C. Longinescu, I. Mrazec, C. Niculescu). Vocația studentului Radu Vlădescu pentru cercetare științifică a fost remarcată de profesorul Paul Riegler care i-a îndrumat cercetările consacrate elaborării lucrării de diplomă (Mecanismul acțiunii serului anticărbunos) și care a apreciat la studentul său cunoștințele acestuia referitoare la revoluționara, la vremea aceea, concepție pasteuriană despre imunitate.
După absolvirea Școlii Superioare de Medicină Veterinară, Radu Vlădescu își continuă activitatea de preparator la catedra de Chimie și, în noua sa calitate de medic veterinar militar, este încadrat și la Spitalul Militar București ca sublocotenent însărcinat cu efectuarea analizelor medicale veterinare. După avansarea la gradul de locotenent, participă la campania militară din Bulgaria (1913) și apoi, în calitate de căpitan și ulterior maior, la războiul de întregire a țării (1916–1918), fiind decorat cu cel mai înalt ordin al epocii Steaua României cu spade, în grad de ofițer.
In anul 1919, în contextul reorganizării învățământului superior din Cluj, i se propune ocuparea unui post de profesor la Academia de Agricultură, dar tânărul medic veterinar și chimist Radu Vlădescu optează pentru efectuarea unui stagiu de perfecționare în domeniul chimiei în Franța. Sub îndrumarea renumitului chimist francez Prof. Gabriel Bertrand  își finalizează teza de doctorat intitulată Prezența și rolul zincului în organismul animal, lucrare pe care o susține public în iunie 1921 la Facultatea de Științe din Paris (Sorbona).
Întors în țară (1921), este numit conferențiar la Facultatea de Științe din București (unde predă Chimia fiziologică), iar în 1922, la vârsta de numai 36 de ani, este numit profesor de chimie la Facultatea de Medicină Veterinară București, poziție universitară pe care o onorează până la pensionarea sa survenită în anul 1953. Ca profesor a predat cursuri din mai multe subdomenii ale chimiei (Chimia generală, Chimia biologică, Chimia laptelui), dar și cursul de Fizică generală. Între 1939–1941 efectuează un stagiu de cercetare în laboratorul mentorului său francez, Profesorul Gabriel Bertrand, stagiu materializat în publicarea unor rezultate valoroase în Analele Academiei de Științe din Paris, ceea ce îl face cunoscut comunității științifice internaționale. Ca o consecință firească a notorietății sale științifice, i se propune ocuparea unui post  de profesor în Argentina, dar Radu Vlădescu optează pentru întoarcerea la catedra sa de la Facultatea de Medicină Veterinară din București. După pensionare, Profesorul Radu Vlădescu și-a continuat activitatea de cercetare la catedră și, în paralel, la Institutul Cantacuzino (Colectivul de Chimioterapie) și Institutul Național Zootehnic (Secția de Lactologie). Prin prodigioasa sa activitate de cercetare, Acad. Radu Vlădescu a adus  numeroase și valoroase contribuții la adâncirea cunoașterii compoziției și funcțiilor materiei vii. El se numără printre primii biochimiști care semnalează modificările calitative ale unor proteine plasmatice induse de anumiți agenți patogeni (cum se întâmplă în antrax și morvă) și tot el descrie, cu prioritate în epoca sa, repartiția zincului în organismul animal și importanța fiziologică a acestuia în special pentru funcția de reproducere. Contribuții de pionerat ale Academicianului Radu Vlădescu sunt aduse și în domeniul lactologiei, atât ca autor a numeroase metode de dozare ale unor componenți ai laptelui, cât și ca organizator al activităților de cercetare în domeniu (a fost Director al Secției de Lactologie de la Institutul Național Zootehnic din 1935 până la sfârșitul vieții). Tematica cercetărilor Acad. Radu Vlădescu, se întinde de la aspecte referitoare la biochimismul metabolismului material la cele ale mecanismului contracției musculare, compoziției salivei, sucului gastric, urinei, veninurilor de șerpi și până la elaborarea de metode chimice pentru determinarea unor componente chimice ale organismului animal.
Pentru bogata sa activitate științifică, a fost primit ca membru activ în prestigioase forumuri științifice ale vremii sale: Societatea de Biologie din România, Academia  de Medicină din România, Academia de Medicină din Franța și Academia Veterinară din Franța. În anul 1945, Radu Vlădescu este ales membru al Academiei României.
Impreună cu alte personalități ale învățământului superior de medicină veterinară, Radu Vlădescu a contribuit în mod exemplar la organizarea profesiei și promovarea prestigiului acesteia, atât prin calitatea sa de Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România (1940-1943), apoi Preşedinte al Societății de Medicină Veterinară (1945-1946), cât și prin numeroase articole publicate în revistele cu profil medical veterinar.
În ziua de 15 februarie 1964, după o îndelungată suferință, Acad. Radu Vlădescu a trecut în eternitate și a fost înhumat în cimitirul din localitatea sa natală.

VLĂDUŢIU OCTAVIAN
1903-1991

S-a născut în ziua de 18 decembrie 1903 în satul Mălăncrav din jud. Sibiu şi a venit la Bucureşti în 1922 ca proaspăt absolvent al Liceului „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni şi viitor student al Facultăţii de Medicină Veterinară. La 27 iunie 1928 a obţinut titlul de Doctor în Medicina Veterinară cu menţiunea „Magna cum Laudae”.
În acelaşi an, a fost numit preparator la catedra de Patologie şi Clinică chirurgicală, aflată sub conducerea prof. Gh. Udriski. Curând după acea, a fost numit asistent la catedra de Anatomie şi Fiziologie animală de sub direcţia prof. E. Apostoleanu, la Facultatea de Agronomie. Specializarea prof. Vlăduţiu în Chirurgie, a început în cilinica prof. Udriski şi s-a desăvârşit în şcoala prof. Apostoleanu, încununată prin cercetări ce au stat la baza unei noi orientări a chirurgiei moderne, a biochirurgiei.
În anii 1938-1939, şi-a desăvârşit perfecţionarea în Şcoala Franceză din Institutul de Istorie Naturală, sub direcţia prof. E. Bourdelle, trecând apoi în Laboratorul de Anatomie Comparată, aflat sub conducrea prof. C. Bressou, cu care a legat o sinceră colaborare şi o adevărată prietenie până la moartea acestuia.
Întors în ţară, şi-a continuat activitatea didactică, ştiinţifică şi socială la Şcoala Militară de Ofiţeri, la Facultatea de Agronomie şi apoi la Facultatea de Medicină Veterinară, menţinând o colaborare ştiinţifică permanentă cu Şcoala Franceză de Medicină Veterinară. Timp de 50 de ani a activat zi de zi în spital, în sala de consultaţii, în sălile de operaţie, la lucrările practice şi la cursurile studenţilor, a organizat laboratorul şi clinica în situaţia de a putea da o foarte bună pregătire profesională studenţilor săi.
Acestora le-a pus la dispoziţie Cursul de Medicină Operatoare – în 3 ediţii, Cursul de Patologie şi Clinică Chirurgicală – litografiat în 4 volume (2000 pag.), încununându-şi activitatea editorială prin tratatul „Patologia chirurgicală a animalelor domestice” (2 volume), operă elogios primită de specialiştii români şi străini. În activitatea de cercetare ştiinţifică, Prof. Vlăduţiu s-a implicat în toate problemele chirurgiei veterinare, prin cele peste 160 de lucrări publicate şi prin 10 metode noi originare, introduse în practică. A condus 28 de lucrări de doctorat, creând o veritabilă şcoală românească de chirurgie veterinară.
Prof. Vlăduţiu a fost preocupat în permanenţă destinele profesiei şi a militat neobosit pentru reînfiinţarea Societăţii de Medicină Veterinară – împreună cu prof. V. Gheţie şi E. Poll -, reuşită ce a constituit o mare satisfacţie a vieţii sale. La 15 mai 1971, la 100 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Medicină Veterinară, activitatea acesteia s-a reluat, moment marcat de o Conferinţă Naţională (al V-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară), în cadrul căreia Prof. O. Vlăduţiu a fost ales Preşedintele Societăţii – pe care a condus-o timp de 6 ani, până la 27 mai 1977.
Corpul veterinar, societatea noastră şi instituţiile de specialitate din străinătate au apreciat în mod deosebit activitatea sa, prin 7 medalii şi titluri ştiinţifice, printre care: profesor universitar emerit al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, membru titular al ASAS, membru corespondent al Academiei Veterinare din Franţa, al Academiei Naţionale de Medicină din Paris şi membru al Academiei Veterinare din New York.
Membri ai corpului didactic al FMV Bucureşti, colegi, prieteni şi toţi cei care l-au iubit şi preţuit, l-au condus pe ultimul drum în ziua de 9 septembrie 1991.