Personalități

S-a născut la 21 septembrie 1925, în comuna Agârbiciu, judeţul Sibiu. După absolvirea claselor şcolii primare din localitatea natală, a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi apoi Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, susţinând examenul de stat în 1951, iar doctoratul în 1968 – cu tema „Cercetări asupra leucocitului bazofil la animale”.După absolvirea facultăţii, a activat numai în învăţământul superior medical veterinar, domeniul clinicii şi patologiei medicale, unde a parcurs succesiv toate treptele ierarhiei universitare.
În anii 1951–1957 a fost cadru didactic la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad, activitatea ulterioară desfăşurându-se în cadrul Clinicii Medicale din Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti.
În perioada 1982–1985, Prof. Dr. Horea Bârză a activat, împreună cu soţia sa Conf. Dr. Elena  Bârză, la Centrul Universitar Blida din Algeria unde a contribuit la organizarea învăţământului zooveterinar.
Întreaga activitate didactică şi-a desfăşurat-o la disciplina Clinică şi Patologie Medicală, în perioada 1952–1957 desfăşurând în paralel şi activitate la disciplina de Semiologie iar între 1969-1972 la disciplina de Boli de nutriţie şi toxicoze.
În anul 2007, Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara îi acordă înaltul titlu academic Dr. Honoris causa iar în anul 2011, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti îi conferă titlul de Profesor Emerit.
În anul 1999, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, pentru ca din 2003 să fie ales Membru de Onoare al acestei prestigioase instituţii.
Ca  recunoaştere firească a valorii activităţii sale, numele Profesorului H. Bârză a fost atribuit de Consiliul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti – Cercului ştiinţific al cadrelor didactice din facultate şi din IDSA Bucureşti.
In toată existenţa sa, Horia Bârză a avut o conduită morală şi civică exemplară, a fost un om de o modestie exagerată, total neinteresat de aspectele mercantile ale vieţii şi care a stat departe de situaţiile conflictuale interumane sau de încrâncenările politice ale vremurilor pe care le-a trăit.
Clinicianul Horea Bârză a avut şi şansa de a fi remarcat şi apreciat de timpuriu de Profesorul Ion Adameşteanu, în şcoala căruia calităţile de clinician ale tânărului discipol s-au dezvoltat şi perfecţionat. Relaţia mentor – discipol a fost atât de strânsă şi fructuoasă încât medicul veterinar Horea  Bârză, tânărul şef de lucrări pe atunci, a dobândit foarte repede competenţele profesionale necesare colaborării, alături de mentorul său şi Profesorul Aurel Nicolau, la elaborarea primului tratat de Semiologie Medicală Veterinară (1959) din literatura noastră de specialitate, lucrare ce îşi păstrează pe de deplin valabilitatea şi în prezent. Dascălul Horea Bârză a onorat catedra universitară timp de 40 de ani, contribuind eficient la instruirea unui număr imens (peste 4000) de studenţi. Au rămas memorabile prezentările sale de cazuri clinice în faţa studenţilor şi a numeroaselor generaţii de medici veterinari participanţi la instruiri postuniversitare. In sprijinul studenţilor şi comunităţii medicilor veterinari din România, Profesorul Bârză a elaborat şi publicat un număr mare (peste 20) de manuale şi tratate de specialitate, lucrări de referinţă ale domeniului bolilor interne ale animalelor domestice. Lucrările sale ştiinţifice impresionează nu neapărat prin numărul lor (peste 140 de articole publicate şi peste 20 de cărţi de specialitate), ci prin faptul că ele sunt un autentic model de exigenţă şi performanţă în domeniu. Horea Bârză a fost unul dintre cei mai redutabili dascăli ai Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti şi în domeniul documentării profesionale, o autentică bază de date ştiinţifice ce oferea cu generozitate informaţii necesare şi altor colegi (în special celor tineri). Valenţa sa de documentarist al profesiei şi-a cultivat-o şi în afara ţării cu prilejul multor vizite profesionale la instituţii de profil  (Brno, Kosice, Budapesta, Varşovia, Tbilisi, Berlin, Erevan, Alfort, Lyon).
Vasta sa experienţă şi prestigiul profesional dobândit l-au impus ca specialist de prim rang în domeniu, fiind frecvent solicitat de autorităţile statului în calitate de consultant. Aceste calităţi i-au permis, de asemenea, să sprijine eficient activitatea multor structuri profesionale, aşa cum sunt Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, toate facultăţile de medicină veterinară din ţară, ASAS, editurile şi revistele cu profil medical veterinar. In toate aceste ipostaze, Profesorul a demonstrat calităţi de militant neobosit pentru promovarea medicinei veterinare româneşti.
Horea Bârză a condus stagiile doctorale a numeroşi colegi tineri care au avut astfel şansa de de a valorifica o parte din tezaurul ştiinţific şi pedagogic al conducătorului lor ştiinţific.
Prof. Dr. Dr.H.C. Horea Bârză, personalitate ştiinţifică de înalt prestigiu şi membru de onoare al AGMVR, a încetat din viaţă în ziua de 12 mai 2013.

S-a născut în localitatea Lincăuţi, judeţul Soroca – Basarabia, la 8 aprilie 1911. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, în 1936.
După absolvire, a ocupat diferite funcţii ca medic veterinar militar – până în 1945, după care secundar al Clinicii de Chirurgie a Spitalului Veterinar Militar Bucureşti, apoi Şeful Clinicii de Chirurgie la acelaşi spital (1945-1960). Odată cu reducerea unităţilor de cavalerie şi implicit a numărului de cai în 1960, a ocupat prin concurs postul de Şef al Laboratorului de Chirurgie experimentală de la institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti, până în 1963.
După înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca în 1962, a fost chemat de Rectorul Institutului Agronomic -, în acea vreme, Prof. Dr. Emil Negruţiu -, să ocupe postul de Şef de catedră şi să organizeze învăţământul chirurgical veterinar la această Facultate nou înfiinţată, asigurându-i tot sprijinul în această privinţă.
Cu o formaţie profesională de excepţie, cu o bogată experienţă profesională şi practică, fiind un foarte bun organizator şi educat în disciplina militară, a reuşit în scurt timp să pună bazele învăţământului chirurgical veterinar, de la început cu cadre didactice bine formate şi cu dotări materiale – majoritatea primite prin donaţii de la Serviciul Veterinar al Armatei.
Astfel, a condus timp de 34 ani Disciplina de Patologie şi Clinică Chirurgicală şi a contribuit la pregătirea generaţiilor de studenţi în patologie şi clinică chirurgicală.
Cu admiraţie şi atentă grijă, desprindem din activitatea didactică şi ştiinţifică extrem de vastă, precum şi din efortul depus în slujba progresului chirurgiei veterinare româneşti, câteva dintre cele mai semnificative contribuţii ale ilustrului Profesor Vladimir Căpăţână:
În domeniul aparaturii şi tehnici chirurgicale precum şi al chirurgiei experimentale sunt remarcabile cercetările în premieră naţională referitoare la sutura vasculară mecanică, anestezia inhalatorie la animale mari, osteosinteza cu fixatori mecanici reglabili şi cu tijă centromedulară, chirurgia arborelui bronhic şi în premieră mondială, un model experimental „micul pancreas” pentru studiul secreţiei endocrine, în colaborare cu medicii de la Spitalul Militar Bucureşti. Rezultatele acestor cercetări au contribuit la introducerea în practica chirurgicală a tehnicilor moderne, îndeosebi cele referitoare la utilizarea fixatorilor mecanici în osteosinteză.
În domeniul clinicii şi terapeuticii chirurgicale, sunt relevante contribuţiile aduse la utilizarea blocajului novocainic ca metodă de dirijare a răspunsului post traumatic şi a reacţiei inflamatorii, la terapia cu ţesuturi conservate, terapia cu aerosoli, oxigenoterapia portală în şocul traumatic. La acestea se adaugă numeroasele contribuţii originale la perfecţionarea tehnicilor operatorii în ovariectomie, criptorhidie şi în tratamentul herniilor abdominale. De asemenea, Prof. Dr. V. Căpăţână a introdus şi definit pentru prima dată în medicina veterinară românească noţiunea de „abdomen chirurgical acut” şi a adus importante contribuţii la modernizarea asistenţei medico-chirurgicale veterinare, în anestezia şi terapia intensivă. În calitate de conducător de doctoranzi a abordat cele mai actuale domenii ale chirurgiei veterinare şi experimentale, ca de exemplu: chirurgia stomatologică, utilizarea laserului. O parte din aceste contribuţii au fost răsplătite prin brevete de invenţii sau certificate de inovator.
Calităţilor de cercetător şi de clinician li s-au adăugat cele de publicist, care s-au concretizat prin publicarea în reviste de prestigiu a 167 lucrări ştiinţifice şi prin editarea a 16 tratate, monografii şi manuale universitare, ceea ce a contribuit din plin la includerea rapidă a contribuţiilor sale în patrimoniul ştiinţific contemporan şi la recunoaşterea autorităţii sale ştiinţifice şi profesionale.
La 14 mai 1995 i s-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa” al USAMV Cluj-Napoca. Pentru întreaga activitate desfăşurată, a fost distins cu „Ordinul Muncii” şi cu diferite medalii, laureat al Premiului de Stat, ales membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York, membru al Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din România ş.a.
Prin firea generoasă şi deschisă pentru colaborare, prin calităţile de cadru didactic şi de mentor devotat şi exigent, a reuşit să pună bazele Şcolii de chirurgie veterinară clujene, să dezvolte fructuoase colaborări cu chirurgii umani, ridicând astfel nivelul şi prestigiul chirurgiei veterinare.
S-a stins din viaţă la 6 iunie 1997, omul care a contribuit la formarea multor generaţii de medici veterinari şi la ridicarea prestigiului profesiei noastre, opera sa rămânând pentru chirurgia veterinară un izvor de instruire pentru cadre didactice şi studenţi.

S-a născut la data de 13 aprilie 1878 în orașul Fălticeni. După absolvirea cursurilor primare și secundare în orașul natal, a studiat la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București (1896–1901), obținând titlul de medic veterinar în 1902.

După absolvirea studiilor, a lucrat ca medic veterinar la CFR Craiova (1902-1905), apoi, prin concurs, la Abatorul din Piatra Neamț (1905–1910).

A urmat apoi studii de perfecționare la Berlin și Königsberg (1910–1912), avându-i ca profesori pe Ostertag și Max Braun. Revenit în țară în anul 1912, și-a reluat postul la Abator, continuându-și munca de cercetare începută în Germania.

Dr. Ioan Ciurea a activat în domeniul parazitologiei, obținând rezultate originale prin aplicarea metodelor experimentale. A efectuat studii de anatomie patologică la vacă și găină (1908), ocupându-se de bacteriile paratifice, de nematodele parazite la pisică și porc, dar mai ales de trematodele transmise prin alimentația cu pește la mamifere, om și păsări (1911–1916). Consacrarea sa pe plan internațional se datorează descoperirii la pești a metacercarului infestant de Opistorchis felineus și reproducerea experimentală a dezvoltării lui la animale domestice, corectând eroarea renumitului parazitolog elvețian E. Askenazy.

În anul 1919, Ioan Ciurea a înființat Catedra de Parazitologie și Inspecția alimentelor de la Facultatea de Medicină Veterinară din București, ocupând prin concurs postul de Conferențiar, apoi din 1922 pe cel de Profesor universitar. El a organizat cursuri și seminarii practice în Laboratorul de Parazitologie, fondând primul Laborator de cercetări experimentale pentru studiul viermilor care, în stare larvară, se găsesc la pești, iar în stare adultă la om, mamifere și păsări. În acest timp a descoperit cistecercul de Taenia saginata în carnea vitelor tăiate, a semnalat Trichinella spiralis la pisică, Spiroptera sexalata la porc ș.a. A descoperit ciclul biologic al unei serii întregi de trematode și o serie de noi specii.

În paralel cu activitatea didactică, Prof. Ciurea și-a reluat munca de cercetare, cu deosebire asupra trematodelor, pe care le-a studiat din punct de vedere sistematic și biologic, fiind printre primii care au aplicat metoda experimentală în parazitologie. A întemeiat unul dintre cele mai înzestrate muzee de ihtiologie din țară, colaborând aproape trei decenii cu Grigore Antipa, întemeietorul Muzeului Național de Științe ale Naturii din București.

A studiat, împreună cu G. Dinulescu, epidemiologia invaziilor muștei columbace (Simulium colombaschense) (1924), clarificând probleme parazitologice variate, dezvoltând însă cu precădere activități taxonomice ecologice și experimentale de helmintologie.

Ca membru în Consiliul de Administrație al pescăriilor statului (1929–1931), Ioan Ciurea s-a aplecat asupra studiului infestării cu trematode prin consumarea de pește din bălțile și Delta Dunării sau din lagunele Mării Negre. El a demonstrat că peștii de apă dulce și cei de apă marină constituie o puternică sursă de infestare cu trematode variate nu numai pentru păsările ihtiofahe, dar și pentru animalele domestice și om (1924–1934). De asemenea, a descoperit un nou echinostomid la porc, a stabilit în familia Strigeidae a două noi genuri, a evidențiat legătura existentă între familia Cryptogonimidae și Picrophallidae, a precizat gazdele metacercarilor printre pești etc.

S-a născut la 20 octombrie 1912 în oraşul Brăila, unde a urmat cursurile şcolii elementare şi ale liceului „Nicolae Bălcescu”.
Rămânând orfan la vârsta de 18 ani prin decesul tatălui, după absolvirea liceului s-a orientat spre Institutul Medical Militar din Bucureşti de unde, din bursa primită, îşi putea ajuta şi familia rămasă acasă. Frecventând cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, prin munca perseverentă şi interesul manifestat în timpul studiilor, a fost recunoscut ca cel mai bun student şi declarat pe merit şef al promoţiei 1936, din care făcea parte. Datorită rezultatelor la învăţătură, dar şi deosebitei înclinaţii pentru subtilităţile tehnicilor de laborator şi cercetare, a fost numit preparator onorific la disciplina de Medicină operatoare.
După absolvire, a fost angajat la catedra de Chirurgie din Spitalul Militar, iar din anul 1938 şi ca Asistent universitar şi apoi Şef de lucrări la disciplina de Histologie şi Embriologie din Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti. Nu putem să nu adaugăm caracterizarea Prof. Ciurea făcută şi transmisă de D-l Prof. Dr. Ioan Paul ”… un tânăr ofiţer, plin de viaţă şi de dăruire … mai iute ca argintul viu, gata a se apleca asupra fiecărui student şi a veni în ajutorul oricărui coleg sau cetăţean de rând.”
După înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Arad în anul 1948, a ocupat funcţia de Conferenţiar, iar ulterior de Profesor la disciplinele de Histologie şi de Anatomie Patologică. Atmosfera de emulaţie, entuziasm şi creativitate din perioada celor 10 ani petrecuţi la Arad a făcut din acea perioadă, una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa sa.
Dintre contribuţiile sale ştiinţifice ale perioadei arădene, sunt de remarcat lucrările privind modificările tisulare ca urmare a tratamentului cu corp vitros la animalele de experienţă precum şi în hidropizia ventriculară la cal şi în tratamentul reumatismului la om; primele cercetări de histochimie comparată din ţara noastră şi lucrările privind micotoxicozele.
În practică, s-a impus prin cercetările privind histologia mucoasei vaginale, ciclul sexual determinat prin metodă histologică şi diagnosticul histologic al gestaţiei la scroafă. Colaborările cu medicii umani au generat studiile privind grefele de os heterogen conservat şi cercetările în problema leziunilor cronice microtraumatice articulare. În plus, studiul cazuisticii  morfopatologice ale acelei perioade: melanoamele la animalele domestice, osteofibroza la găină, tripanosomiaza la pisică, adenoame biliare la păsări, hemocromatoza la animale, leziunile în cistita hemoragică a bovinelor, particularităţi histologice în anemia infecţioasă a calului.
Spre regretul tuturor, Facultatea de Medicină Veterinară din Arad a fost desfiinţată în anul 1957, iar Profesorul Viorel Ciurea a revenit la Bucureşti ca Profesor la disciplina de Anatomie Patologică şi Prosectură.
Retras la Bucureşti, au continuat preocupările privind acţiunea corpului vitros; a abordat apoi problema vastă a inflamaţiilor în general şi a celor granulomatoase în special. A stabilit elemente de diagnostic diferenţial între actinomicoza şi actinobaciloza taurinelor, pe baza morfogenezei granuloamelor. A descris, pentru prima dată în ţara noastră, coligranulomatoza aviară şi mucomicoza la vacă şi la puii de găină. A acordat o atenţie deosebită proceselor dismetabolice, cercetând localizarea potasiului în nervii periferici şi modificările acestuia sub influenţa acţiunii novocainei, scleroza de gestaţie la bovine, modificările microstructurale în vitaminoze etc.
În toată activitatea sa de cercetare, dar mai ales în ultimii ani, s-a preocupat de procesele tumorale: dezvoltarea sarcomului Sticker şi a grefelor acestuia la câine, dezvoltarea tumorilor veneriene şi a transplantelor sub influenţa razelor Rontgen, papilomatoza experimentală şi papilomatoza bucală la câine. Deosebit de importante sunt lucrările privind leucozele şi problemele de tehnică morfologică. De la metoda îmbunătăţirii coloraţiei cu verde luminos, a adaptat la condiţiile de lucru din laboratoarele noastre numeroase metode de histologie şi histochimie şi a creat aparate noi în scopul uşurării muncii de laborator (precum aparatul de deshidratare şi impregnare automată).
Activitatea ştiinţifică intensă şi multilaterală a Prof. Dr. Doc. Viorel Ciurea s-a concretizat în elaborarea unui număr de 135 de lucrări ştiinţifice şi referate, 9 manuale didactice şi peste 150 de lucrări de diplomă ale studenţilor, realizate sub directa sa îndrumare.
Din păcate, ultimii săi ani au fost zbuciumaţi şi plini de evenimente care au contribuit la agravarea rapidă a unei boli necruţătoare. În funcţia de Prorector al Institutului Agronomic din Bucureşti a fost solicitat în multe acţiuni care nu aveau nimic în comun cu pasiunea lui pentru ştiinţă şi cu felul său de a nu admite nedreptăţile din acele vremuri.
În ultimul an al vieţii, luni întregi a lucrat la elaborarea Programului Primei Conferinţe Naţionale a Medicilor Veterinari din România (considerată al V-lea Congres Naţional), care a avut loc la 15 mai 1971 şi a regretat enorm că starea sănătăţii nu i-a permis să participe la acest important eveniment profesional.
S-a stins prematur din viaţă la 27 decembrie 1971, la vârsta de 59 de ani.

S-a născut în comuna Pungeşti din jud. Vaslui, în ziua de 2 februarie 1884, ca fiu al soţilor Alexandru şi Catinca Fălcoianu. A urmat cursurile liceului din Bârlad, pe care l-a absol­vit în anul 1904. Elev al Şcolii Superioa­re de Medicină Veterinară din Bucureşti, a susţinut cele cinci examene de absolvire şi a obţinut diploma de medic veterinar  la 29 decembrie 1911.
În perioada 1911-1920, a funcţionat ca şef de lucrări la catedrele: Medicină Operatoare, Obstetrică cu clinică obstetricală şi potcovitul normal şi patologic; Patologia cu clinica şi terapeutica medicală.
În anul 1913 a susţinut un concurs pentru un post de me­dic veterinar de oraş în baza căruia a fost încadrat ca medic veterinar stagiar la Serviciul veteri­nar al Primăriei Oraşului Bucureşti.
În ianuarie 1915 s-a căsătorit cu Ecaterina Popescu, fiica medicului veterinar  Irimia Popescu, care era medicul veterinar primar al Capitalei, apoi inspec­tor general veterinar şi consilier tehnic în Direcţia Zootehnică din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor până în 1930.
În anul 1920, M. Fălcoianu a concurat pentru obţinerea unei burse pentru studii de perfecţionare în străinătate în domeniul Chirurgiei Operatoare şi Obstetricei. Pe această bază, a studiat în 1922 la Şcoala Superioară de Medicină  Veterinară din  Milano (Italia) şi a obţinut diploma de doctor în medi­cina veterinară „cum laudae„. În aceeaşi perioadă a făcut o specializare la Clinica obstetricală a Facultăţii de Medicină Veterinară din München – Ger­mania.
În anul 1918 a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Medicină Operatoare, Obstetrică şi clinică obstetricală şi a deţinut această funcţie până în anul 1926.
Pe data de 1 decembrie 1926, a fost numit profesor titular la Catedra de Chirur­gie Operatoare, Obstetrică şi clinică obstetricală.
Profesorul M. Fălcoianu a lucrat o perioadă de timp şi în cadrul Institutului Naţional Zootehnic, fiind şeful laborato­rului de igienă şi apoi director de secţie.
În anul 1946 a fost pensionat pentru limită de vârstă.
În decursul îndelungatei şi bogatei sale activităţi didac­tice, a realizat o serie de cercetări ştiinţifice, pe care le-a publicat sau le-a comunicat în cadrul Societăţii de Medicină Veterinară, unele fiind citate în lucrări şi tratate străine. Din această categorie fac parte lucrările „Fixarea comple­mentului în echinococoza bovină” şi „Vindecarea pleureziilor serofibrinoase la cal”. Din lucrările originale, cu prioritate absolută sau naţio­nală, se pot cita: „La décortication et la pérmeabilitaté réna­le dans Ies néphrites chroniques chez le chlen” (1915), „Histerectomia abdominală la căţea şi scroafă” (1920), „Rahistovainizarea în operaţiile pe organele genitale” (1920), „Două cazuri de ruperea vezicii urinare la bou” (1920), „Amputaţia uterului prolabat – Nou procedeu operator” (1922),  „La fecondazione ar­tificiale delle cavallo e la produzione dei muli in Romania” (1940). L-au atras în mod deosebit cercetările referitoare la diagnosticul gestaţiei prin metode de laborator şi studiile hormonale. Profesorul M. Fălcoianu a stimulat şi determinat in­troducerea în laborator a acestor cercetări, fapt de pe urma căruia s-a profitat enorm în medicină şi biologie. Din acest punct de vedere a lăsat o amprenta permanentă şi unică în introducerea în ţara noastră, atât a diagnosticu­lui gestaţiei prin metode de laborator, cât şi a studiului reactivităţii hormonale, devansând cercetările din medicina umană.
Profesorul M. Fălcoianu a avut contribuţii importante în domeniul însămânţării artificiale la animale. A organizat campa­nii de însămânțări artificiale la ovine, cu ajutorul unor stu­denţi din ultimii ani de facultate şi utilizând o aparatură construită după indicaţiile sale. S-a ocupat de asemenea de însămânţările artificiale la vaci şi la iepe, organizând şi şcolarizând specialişti pentru deservirea acestora. În scopul extinderii rapide a însămânţărilor artificiale la ovine cu material seminal de cea mai bună calitate, a ini­ţiat folosirea electroejaculării la berbeci. Întreaga aparatură a fost construită după indicaţiile prof. Fălcoianu.  Tot sub îndrumarea profesorului, s-au întreprins cercetări asupra hipodermozei la bovine, în ceea ce priveşte evoluţia şi combaterea ei, publicate în Analele Institutului Naţional Zootehnic.
Mihail Fălcoianu a desfăşurat şi alte activităţi, fie în cadrul serviciului veterinar al armatei (a primit trei decoraţii şi medalii), fie în cadrul Societăţii de Medicină Vete­rinară.
Profesorul Fălcoianu, întemeietorul şi organizatorul învăţământului obstetrical din ţara noastră, a fost un dascăl dotat cu calităţi excepţionale, pasionat de profesiunea sa, cercetător de profunzime, exigent şi meticulos cu munca sa şi a colaboratorilor, care s-a apropiat cu dragoste şi pasiune de toţi cei care au avut nevoie de el.
A decedat ia data de 29 noiembrie 1951 şi este înmormân­tat la Cimitirul Belu din Bucureşti.

S-a născut în oraşul Buzău la 12 aprilie 1856. După efectuarea cursurilor primare în oraşul natal, urmează cursurile secundare la Bucureşti la Colegiul Naţional Sfântul Sava. În 1874 se înscrie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti pe care a absolvit-o la 26 septembrie 1879 trecând cele 3 examene pentru diploma de medic veterinar cu nota generală “prea bună”. La data de 15 aprilie 1880 este numit prosector al lucrărilor practice de zootomie (anatomie) la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară.
Începând cu 1 octombrie 1881, ca urmare a recomandării Consiliului profesoral al Şcolii, Constantin Gavrilescu este trimis ca bursier al Ministerului de Interne (de care aparţinea Şcoala) timp de 2 ani la Şcoala Veterinară din Lyon pentru a se specializa în poliţie veterinară, boli infecţioase, anatomie patologică şi fiziologie. Între anii 1881–1882, a urmat la Lyon cursurile şi “exerciţiile de disecţiune” cu renumitul profesor de anatomie comparată Saturnin Ar-loing.
Pe 24 iulie 1882, Ministerul de Interne al României aprobă transferarea lui Constantin Gavrilescu la Şcoala Veterinară de la Alfort – Paris, urmând la această şcoală cursurile şi lucrările practice în perioada 1882-1883.  În 1883 se întoarce în ţară şi începând cu data de 1 octombrie acelaşi an, este numit prin Decret Regal – ajutor al Şefului Serviciului Sanitar al Ministerului de Interne şi prosector titular.
Începând cu 1 aprilie 1884, Constantin Gavrilescu este numit profesor suplinitor la catedra de Anatomie generală, histologie, anatomie descriptivă şi comparată a animalelor domestice şi teratologie, apoi profesor provizoriu, iar din data de 30 mai 1888 este numit prin Decret Regal profesor titular la aceeaşi catedră, pe care a slujit-o şi condus-o cu abnegaţie până la pensionare, la 1 ianuarie 1927.Odată cu numirea ca profesor titular, Constantin Gavrilescu intră şi în serviciul veterinar al armatei ca ofiţer activ. În şedinţa Societăţii de Medicină Veterinară din 27 ianuarie 1893, profesorul Gavrilescu este declarat membru activ al acestei societăţi.
Ca profesor titular al catedrei de Anatomie comparată, descriptivă şi topografică, profesorul Gavrilescu organizează cursul de anatomie şi inaugurează cursul practic de disecţie, până la întoarcerea acestuia în ţară anatomia fiind predată incomplet şi numai teoretic. De asemenea, inaugurează cursul de histologie şi tehnică histologică cu exerciţii microscopice.
Profesorul Gavrilescu a fost colaboratorul apropiat al profesorului Locusteanu în conducerea măsurilor de poliţie sanitară veterinară pentru „combaterea boalelor contagioase” şi în special a epizootiei de pestă bovină, epizootie care a apărut în mai multe judeţe după Războiul de Independenţă din 1877-1878, fiind însărcinat în mod special de Direcţia Sanitară cu combaterea în teren a pestei bovine în judeţele Fălciu, Tecuci şi Râmnicu-Sărat.
În 1885, când a fost depus în Parlament proiectul privind reorganizarea serviciului sanitar care punea în inferioritate morală şi materială medicii veterinari, profesorul Gavrilescu împreună cu profesorul Locusteanu au protestat şi au demisionat din posturile deţinute la Direcţia Sanitară, care elaborase proiectul fără consultarea celor doi.
Profesorul Gavrilescu a făcut parte din comisia pentru studiul piroplasmozei ovine, fiind membru şi în comisia condusă de profesorul Victor Babeş privind studiul piroplasmozei bovine.
Gavrilescu este numit în 1894 – delegat al Ministerului de Război, în comisia ce se ocupa cu studiul maleinei, iar în 1895 este numit membru în comisia veterinară şi în Consiliul Superior de Epizootii de pe lângă Ministerul de Interne. A fost mulţi ani profesor de Hipologie la Şcoala de Cavalerie şi la şcolile de Artilerie şi Geniu.
În 1913 este numit din nou în comisia veterinară de pe lângă Ministerul de Interne, dar refuză şi demisionează chiar în ziua numirii datorită condiţiilor în care lucra comisia, condiţii care nu permiteau rezolvarea unor probleme majore ale corpului medical veterinar. Tot în 1913, ia parte la campania militară dusă de Regatul României în Bulgaria având gradul de locotenent-colonel veterinar şi Şef al Serviciului Veterinar al Corpului II de Armată.
După intrarea României în război, în 1916, ofiţerii veterinari ai Spitalului Veterinar Militar Central din Bucureşti au fost repartizaţi la unităţi operative, în locul acestora fiind încadraţi rezervişti. Profesorul Gavrilescu, având gradul de colonel veterinar, este numit şef al spitalului. În această funcţie, organizează evacuarea în Moldova, în două eşaloane succesive, a spitalului, înainte ca Bucureştiul să fie ocupat de trupele germane la 16 noiembrie 1916. În decembrie 1916, spitalul ajunge la Târgu Frumos, localitate în care a funcţionat până în octombrie 1917 când este evacuat în comuna Scobâlţeni (jud. Iaşi) unde va funcţiona până în septembrie 1918, dată de la care se va muta la Iaşi. Din 22 februarie 1919 spitalul revine la Bucureşti. Pentru serviciile aduse ţării în timpul campaniei militare, profesorului Gavrilescu i s-a conferit prin decret regal „Steaua României cu spade în grad de ofiţer”.
În 1919, fiind încă mobilizat şi încadrat la Marele Cartier General, Gavrilescu elaborează împreună cu Veterinarul Şef al Armatei, generalul Petre Străvescu, actele pentru înălţarea Şcolii Superioare la rangul de facultate. Ca urmare a acestui fapt, Ministerul Instrucţiunii Publice împreună cu Ministerul de Interne depun în Parlament un proiect de lege pentru crearea Facultăţii de Medicină Veterinară. Din nefericire, după câteva zile guvernul este demis şi se organizează noi alegeri, astfel încât proiectul nu a fost aprobat. În acelaşi an, profesorul Gavrilescu trece în rezervă cu gradul de veterinar de corp de armată.  În 1921, profesorul prezidează şedinţa – rămasă istorică – a Societăţii Studenţilor în Medicină Veterinară care stăruia ca Şcoala Superioară să fie transformată în Facultate. În această şedinţă, studenţii au declarat greva generală pentru că forurile superioare nu se lăsau convinse încă de necesitatea naţională şi imperativul moral al acestei dorinţe, împlinită atunci.
Profesorul Gavrilescu a căutat permanent să ridice nivelul ştiinţific al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară. Avea o cultură generală cu totul remarcabilă şi o cultură profesională şi de specialitate profundă, pe care a împărtăşit-o numeroaselor generaţii de studenţi pe care le-a avut în lunga sa carieră didactică de peste patru decenii. A activat până la 1 ianuarie 1927, când s-a pensionat, devenind profesor onorific al Universităţii din Bucureşti. A fost distins cu mai multe decoraţii româneşti, printre care ordinul “Coroana României în grad de comandor”.
Constantin Gavrilescu a încetat din viaţă la 9 martie 1941, fiind înmormântat la cimitirul Belu.

S-a născut la 5 martie 1890 în oraşul Huşi – jud. Vaslui într-o familie de ţărani moldoveni cu 8 copii. Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut, îngrijit şi ajutat de un unchi binevoitor pentru a urma şcoala primară şi cursul inferior de liceu în Huşi, apoi cursul superior şi baca­laureatul la Iaşi, cu rezultate strălucite. A studiat Medicina Veterinară la Bucureşti, ca bursier al armatei, în Institutul sanitar militar şi a obţinut diploma de medic veterinar a Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară în anul 1914, apoi diplo­ma de doctor în medicină veterinară a Universităţii din Bu­cureşti în anul 1927, când Şcoala Superioară de Medicină Vete­rinară era înălţată la rang de Facultate. După terminarea studiilor şi susţinerea tezei de medic veterinar cu subiectul: Anestezia cu cloral hidrat intraperitoneal şi rachianestezia generală, premiată de Consiliul profesoral ca cea mai bună teză din anul 1914, a fost numit în aprilie 1914, preparator la Institutul de fiziologie al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, de sub direcţia marelui fiziolog Prof. I. Athanasiu.
După 8 ani de activitate didactică şi ştiinţifică în postul de preparator, a fost înaintat asistent şi a continuat a lucra în acest Institut, până la 1 ianuarie 1925, când a fost înaintat şef de lucrări şi transferat la Facultatea de Medicină Veterinară – Catedra de Fiziologie şi Histologie comparată unde profesor era tot Prof. I. Athanasiu. În scurt timp după aceea a fost numit conferenţiar de histologie, embriologie şi teratologie la aceeaşi facultate.
În 1925 a obţinut, prin concurs, o bursă de studii în Franţa din partea Ministerului Agriculturii. Stagiul de 1 an, acordat de Minister pentru pregătire ştiinţifică, a fost apoi prelungit la 4 ani. Aprecierile elogioase, consemnate în atestările profeso­rilor şi directorilor diferitelor laboratoare în care a lucrat, precum şi 20 de lucrări ştiinţifice originale, personale sau în colaborare cu maeştrii francezi, publicate în revistele franceze de specialitate, în acea epocă, dovedesc cu prisosinţă activitatea ştiinţifică creatoare şi pregătirea temeinică a dr. Gh. Nichita în următoarele domenii ale biologiei: citologie, histologie normală şi patologică, histo-fiziologie, embriologie comparată, chimie biologică, farmacodinamie, fi­ziologie animală, fiziopatologie şi alimentaţie.
Încă din cursul anului 1925 şi începutul lui 1926 declanşându-se teribila boală ce avea, să curme în scurt timp — la 20 iulie 1926 — viaţa profesorului I. Athanasiu, întreg Consiliul profesoral al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, preocupat de succesiunea la Catedra de fiziologie ani­mală, a intervenit pe diferite căi, sfătuindu-l pe Gh. Nichita să intensifice munca de pregătire ştiinţifică în laboratoarele Apusului şi mai ales să pună accentul pe cercetări din domeniul fiziologiei.
Întors în ţară, după expirarea stagiului de pregătire în străinătate către finele lunii septembrie 1929, Gh. Nichita a fost numit profesor suplinitor iar la 1 mai 1930 a fost numit „prin chemare” pe baza lucrărilor publicate şi a activităţii ştiinţifice şi didactice timp de 16 ani, profesor titular la Catedra de Histologie şi Fiziologie animală de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 septembrie 1947. Tot la începutul anului 1930 a fost numit şi şef al Labo­ratorului de Fiziologie alimentară de la Institutul Naţional Zootehnic, funcţie în care a activat timp de 7 ani, până în 1937.
Cursul de fiziologie al Prof. Nichita, ţinut întotdeauna la un înalt nivel ştiinţific, era bazat pe o vastă documentare bi­bliografică, pus la curent în fiecare an cu noile cuceriri ale ştiinţelor biologice şi completat cu concluziile reieşite din cer­cetările experimentale proprii. Şedinţele de curs erau urmate de de­monstraţii de fiziologie experimentală pe animale de experi­enţă de diferite specii, documentând astfel, palpabil, prin cea mai obiectivă metodă de convingere, diferitele fenomene fi­ziologice expuse la curs, demonstraţii pe care neobositul şi entuziastul profesor le executa în faţa studenţilor ore în şir, înconjurat de asistenţii săi. Prezenţa studenţilor la aceste şedinţe de demonstraţii era, de regulă, în unanimitate. Datorită faptului că erau foarte bine apreciate, unii studenţi solicitau să fie primiţi a asista şi la seria a II-a, întrucât amfiteatrul laboratorului fiind mic, şedinţele se repetau pentru a II-a jumătate a numărului de studenţi. Adeseori veneau şi solicitau profesorului, să asiste la aceste demonstraţii şi unii cercetători din alte profesiuni ca: medici umani, farmacişti etc.
Fiind convins, încă de la începutul activităţii sale didac­tice şi ştiinţifice că învăţământul fiziologiei şi histologiei, nu se poate face fără laboratoare corespunzătoare, dotate cu. aparatură modernă şi instalaţiile necesare, Prof. Nichita, dând o importanţă deosebită şi cercetării ştiinţifice, a completat şi utilat vechiul Laborator de Histologie al Facultăţii. În aceIaşi timp a reutilat şi pus în perfectă stare de funcţionare Laboratorul de Fiziologie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară, ca un laborator modern. A înfiinţat de asemenea şi pus în stare de funcţionare, Laboratorul de Fiziologie alimentară, al Institutului Naţional Zootehnic, unde a activat ca şef de labo­rator executând şi publicând 35 lucrări ştiin­ţifice originale, cu aplicaţii practice în zootehnie. Prof. Gh. Nichita a fost primul cercetător ştiinţific din ţara noastră şi printre puţinii din străinătate, care a lucrat în problemele de metabolism bazal şi metabolism energetic la animale. In acest scop a comandat şi s-a construit la Institu­tul Naţional Zootehnic, o instalaţie originală completă pentru studiul schimburilor respiratorii şi calorimetriei indirecte în seria animală, după indicaţiile sale. Cu această aparatură, folosind o tehnică experimentală, de precizie ştiinţifică recu­noscută în ţară şi străinătate, a obţinut rezultate originale re­marcabile. Intre 1930—1947 când unele spitale din Bucu­reşti nu posedau încă aparate şi dispozitive pentru determi­narea metabolismului bazal la bolnavi, Prof. Nichita era solicitat de mulţi colegi, profesori medici umani, să facă determi­nări de metabolism bazal la unii internaţi, în scopul stabilirii diagnosticului. Cunoscută fiind precizia metodei de deter­minare folosită în Laboratorul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină Veterinară, veneau adeseori mulţi bolnavi trimişi şi de medicii liber-profesionişti, bolnavi cărora li se satisfăceau cererile cu aceeaşi multă bunăvoinţă şi în mod cu totul gratuit.
A lucrat, redactat şi comunicat la diferite societăţi ştiinţifice, congrese medicale, academii din ţară şi străinătate, 142 lucrări de fiziologie animală, generală şi specială, funcţii de nutriţie, re­laţie şi reproducţie.
Prof. dr. Gh. Nichita a făcut parte şi a activat în nume­roase societăţi ştiinţifice, din care amintim: Academia de Medicină din România, Societatea de Medicină Veterinară din Bucureşti; Societatea Ştiinţelor Medicale din România; Asociaţia Internaţională a Anatomistilor; Aso­ciaţia Internaţională de Fiziologie; Asociaţia Fiziologilor din Franţa; Societatea de Biologie; Societatea de Ştiinţe Agricole; Societatea de Chimie biologică din Franţa ş.a.
În afară de activitatea didactică şi ştiinţifică, Prof. Gheorghe Nichita era şi un vajnic luptător în apărarea prestigiului şi drepturilor profesiunii medicale veterinare, pe care a reprezentat-o de nenumărate ori la congresele altor profesiuni, în calitate de Secretar general şi apoi Preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România.

S-a născut în Bucureşti la 5 februarie 1916. A rămas orfan, mai întâi de tată (luptător la Mărăşti şi Mărăşeşti) şi apoi la vârsta de 5 ani şi de mamă. A fost crescut de sora mamei, rămânând orfan în clasele primare şi de tatăl adoptiv, al cărui nume l-a purtat. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti şi în acelaşi an, 1936, prin concurs, a intrat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. În perioada studenţiei a făcut parte din echipele Prof. Dimitrie Gusti (întemeietorul Muzeului Satului şi el etnografiei pe plan mondial) în zona Şanţ Năsăud, cu scopul ridicării nivelului cultural al zonei şi al ridicării cunoaşterii valorilor noastre etnice. În iulie 1942, a obţinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară şi imediat a fost mobilizat pe front, trimis în linia întâi, ajungând până la Volga.
De la întoarcerea de pe front (noiembrie 1944) şi până în 1981 a lucrat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, la catedra de Parazitologie. A urcat toată scara ierarhică până la profesor şef de catedră. După pensionare a fost profesor consultant – conducător de doctoranzi, activitate pe care a efectuat-o cu deosebită pasiune şi corectitudine, până la sfârşitul vieţii. Datorită marelui talent didactic şi oratoric, în perioada 1992-1995 a fost rugat să predea din nou. A mai îndeplinit simultan şi alte funcţii. Din anul 3 de facultate până în 1952 a medicul veterinar al UCB (salubritatea Capitalei) – care avea cca. 300 de cai. Pe front, a îndeplinit funcţii de medic veterinar de divizie, de spital veterinar şi de comandant. A fost veteran de război şi a lăsat un manuscris cu perioada trăită pe front. În 1944-1950 a fost în paralel şi cercetător la Institutul de Cercetări Piscicole al României şi şef de lucrări la Institutul Pasteur (atunci IPIA) din Bucureşti.  A organizat şi întemeiat Clinica de boli parazitare a FMV Bucureşti (prima din ţară), a fost decan al facultăţii (1952-1958), prorector al Institutului Agronomic (1962-1967), director educativ (1967-1970) şi profesor consultant până la sfâşitul vieţii. In anii ’60, în perioada sa de decanat, în ciuda unor mari presiuni, a reuşit să readucă facultatea în localul ei istoric din Spl. Independenţei 105, să modernizeze clinicile, să construiască amfiteatrul şi pavilionul de anatomie patologică. Toţi profesorii de parazitologie români i-au fost studenţi şi/sau doctoranzi. A îndrumat 40 de doctoranzi din ţară şi străinătate, care activează sau au activat la IDSA, Institutul Cantacuzino, Institutul Pasteur, la laboratoarele judeţene, circumscripţii şi ferme de producţie, dar şi în ţări precum India, Coreea, Vietnam, Mali, Peru, Columbia, Israel, Grecia şi SUA.
S-a ocupat de aspecte ale parazitismului în general, boli ale peştilor de apă dulce, protozooze, trematodoze, cestodoze, nematodoze, araho-entomoze. A contribuit la realizarea Entomoxanului – antiparazitar extern folosit aproape o jumătate de secol, a Coccidizinului, a Adepinului, Filicinei etc. A obţinut mai multe certificate de inventator în 1950, 1960, 1962 şi 1976.
A primit mai multe premii ştiinţifice: 1947 – premiul Prof. Gh. Ionescu Brăila; 1981 – Prof. universitar evidenţiat; 1993 – premiul Prof. Alexandru Locusteanu; 1995 – Medalia pentru progresul Medicinei Veterinare.
Titluri onorifice: membru de onoare al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România; preşedinte al Societăţi de Medicină Veterinară filiala Bucureşti (1979-1990); membru al Societăţii de Ştiinţe Medicale din România; membru afiliat la The Royal Society of Medicine – Londra şi la Societe de Pathologie Comparee din Paris. A prim titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, 2001. A obşinut mai multe disctincţii: Ordinul Steaua Republicii, Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii; Medalia Crucea comemorativă a celui de al doilea război mondial 1941-1945.  S-a stins din viaţă la 14 august 2004, la vîrsta de 88 de ani, fiind înmormântat în Bucureşti la Cimitirul Sf. Gheorghe Capră.
Lucrări de referinţă: Leziunile specifice şi nespecifice în turbare cu virus fix şi virus de strada în ganglionul lui Gesser, cornul lui Amon şi scoarţă, 1942; Epizootie d’hydropisie infectiuese chez les carpes des marecages du Danube au printemps de Vanee 1945-1947, lucrare premiată cu Premiul „Gh. Ionescu-Brăila” al Societăţii de Medicină Veterinară; Dehelmintizarea animalelor domestice, 1949; Bolile parazitare ale albinelor, 1949; Thelazioza vitelor cornute mari şi tratamentul profilactic, 1950; Câinele şi bolile ce le transmite, 1950; Bolile parazitare şi combaterea lor la păsări, 1950; Protozoozele păsărilor, 1951; Profilaxia bolilor parazitare la păsări, 1951; Rikettsioza oculară a bovinelor şi telazioza, 1951; Protozoozele animalelor domestice, 1953; Curs de patologie parazitară, vol. I-II, 1955 (ambele volume au constituit primul material bibliografic de acest fel din România); Imunitatea în bolile parazitare, 1956; Piperazina ca mijloc antihelmintic pentru viermii rotunzi la păsări, câine şi oaie, 1955; Contribuţii la etiopatogenia metastrongilozei porcine, 1956; Cercetări anatomo-patologice şi clinice în strongiloza pulmonară porcină, 1956; Un vaccin antihelmintic formulat în combaterea strongilozei pulmonare la porc, 1956 (o noutate la vremea respectivă); Bolile infecţioase şi parazitare ale oilor, 1957; Familia Dictiophimidae la palmipede, 1960; Cercetări asupra eficienţei fenotiazinei în ascaridioza şi heterakidoza găinilor, 1960; Rezistenţa larvelor de Strogylidae de la cal şi oaie faţă de unele îngrăşăminte minerale din agricultură, 1960; Patologie şi clinică veterinară, în colaborare cu Gh. Dinulescu, 1960 (prima carte de parazitologie tipărită în România); Influenţa dehelmintizării păsărilor asupra randamentului productiv, 1960; Tratamentul tricofitiei bovine, 1960; Tratamentul parenteral al dictiocaulozei ovine, 1961;Contribuţii la studiul nematodofaunei gastro-intestinale la ovinele din RPR, 1964; Parazitologie veterinară, 1964; ediţia II, 1968; Observations sur les comportament des oeufs de Toxascaris leonina, Clinica Veterinaria, II, Roma, 1965; Les problemes de la fasciolose dans la Republique Populaire de Roumanie, Praga; Identificarea speciilor de cestode existente la ovinele din R.P.R., 1966; Contribuţii la tratamentul monieziozei, 1966; Acaricide folosite în combaterea Ixodidelor, 1966; Contribuţii la studiul dezvoltării nematodului Ascaridia galli, 1966; Evoluţia larvelor de Ascaridia galii în organismul puilor şi reacţia de apărare a organismului, 1967; Bolile păsărilor în colaborare cu Virginia Stoenescu – primele şi singurele de acest fel din România, ediţiile I-II, 1967;  Quelquees aspects de l’imunite antihelmintique, 1969; Câteva coccidiostatice folosite în prevenirea coccidiozei aviare, 1971; Gazde intermediare pentru paraziţi, 1972; Patologia şi clinica bolilor parazitare, 1975; Studiul incidenţei elementelor invazionale în apele reziduale şi din nămolul complexelor de creşterea suinelor, 1978 şi 1979 (printre primele studii şi semnale de alarmă asupra poluării în România); Studiul unor substanţe chimice cu acţiune nocivă asupra elementelor invazionale din nămolurile rezultate în unităţi de creşterea ovinelor, 1980; Parazitologie veterinară, în colaborare cu I. Dida, 1998; 80 de ani de activitate a Catedrei de Parazitologie, 1999.

S-a născut la 24 august 1890, în satul Băteşti din judeţul Timiş. A făcut studiile liceale la Lugoj şi, după ce şi-a luat bacalaureatul, în 1908, s-a înscris la Şcoală Superioară Vete­rinară din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1913, când a obţinut diploma de medic veterinar. Prima numire a avut-o la Circumscripţia veterinară Făget din judeţul Timiş, unde a func­ţionat până în 1919 când a fost transferat la Lugoj. A luat par­te la războiul din 1914-1918 ca medic veterinar de regiment. La Lugoj a funcţionat până în anul 1926, remarcându-se prin disci­plina şi conştiinciozitatea cu care şi-a dus munca. În această perioadă, şi-a întocmit teza de doctorat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, în anul 1926, cu subiectul „Rasa Simmental în judeţele Caraş şi Severin”. Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti era integrată atunci în Universitatea Bucureşti şi avea dreptul să confere diploma de doctor în medicina veterinară, după normele din celelalte facultăţi.
În anul 1927 a fost numit Inspector regional zootehnic al Bucovinei cu sediul la Cernăuţi, unde a funcţionat până în anul 1930, când a fost avansat Inspector general şi transferat în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – Direcţia Generală Zootehnică şi Sanitară Veterinară. În timpul cât a funcţionat la Cernăuţi, a făcut studii asu­pra rasei Pinzgau în Bucovina, în colaborare cu Dr. D. Strilciuc, studii care au fost publicate în Buletinul Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari nr.1, 3 şi 4/1928. Lucrarea a fost distinsă cu pre­miul Locusteanu. În 1928 a fost delegat la Expoziţia Zooteh­nică din Lwow-Lemberg între 7-11 sept. Cu această ocazie a întocmit un documentat raport asupra acestei expoziţii-târg, arătând modul de organizare al expoziţiei, orientarea creşterii animalelor în  Polonia şi tendinţele în comerţul cu carne. În­trucât în acel moment România era în concurenţă cu Polonia la comerţul cu animale şi produse de origine animală, lucrarea respectivă s-a bucurat de o deosebită apreciere, atât din par­tea Ministerului Agriculturii, cât şi a Uniunii Exportatorilor de Animale.
În anul 1930, Dr. Radulovici a publicat lucrarea „Noua re­glementare a examinării cărnii în Germania”, lucrare foarte mi­nuţios analizată. Pe lângă schimbările de ordin administrativ, se analizau din poziţii cu totul noi în acel timp, punctele de vedere în aprecierea cărnurilor pentru consum, pe baza unor te­meinice studii comparative. Observaţiile cele mai importante se refereau la aprecierea septicemiilor în care se impune examenul riguros bacteriologic, precum şi tehnica de apreciere în cazul tuberculozei, a cisticercozei şi a trichinelozei. Deoarece Germania a fost una din ţările care a reglementat examinarea pe baze profund ştiinţifice a cărnii, iar regulamen­tul său a servit ca model aproape tuturor ţărilor, autorul a considerat necesar să analizeze în amănunţime toate dispoziţiile tehnice ale noului regulament.
Din 1932, Dr. I. Radulovici a fost numit director al Ser­viciului sanitar veterinar din Ministerul Agriculturii, după ie­şirea la pensie a lui C. Popazolu. În această calitate, ca şi predecesorul său, a dus o muncă organizată de combaterea epizoo­tiilor şi a întocmit o colecţie de legi, regulamente şi decizii de administraţie zootehnică şi sanitar veterinară, publicând vol. I în anul 1935, volumul II rămânând numai în manuscris.
În 1934, Dr. I. Radulovici a participat la cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Medicină Veterinară care s-a ţinut la New-York. La acest congres, împreună cu Dr. Gh. Manolescu au prezentat un referat privind modul de or­ganizare al serviciilor sanitare veterinare şi zootehnice din Ministerul Agriculturii, care s-a bucurat de un deosebit succes prin larga participare la discuţii a delegaţilor multor ţări dornice de a-şi organiza serviciile după modelul românesc.
În 1936 era directorul Direcţiei Sani­tare Veterinare, iar în 1937 a fost numit Director general în locul lui Gh. Ionescu-Brăila, care a trecut ca Preşedinte al Consiliului Zootehnic şi Decan al Corpului Veterinar.
În 1939, Dr. I. Radulovici a fost numit Secretar gene­ral la Ministerul Agriculturii în cadrul unui Guvern de specia­lişti. În această calitate, a funcţionat până în octombrie 1940, când a fost înlocuit până în 1941 şi apoi reintegrat în acelaşi post în august 1944. A fost apoi transferat la Insti­tutul Naţional Zootehnic la Secţia de zooeconomie, unde a func­ţionat până în 1950, când a fost pensionat.
Fiind în plină putere de muncă, s-a angajat în continuare la Serviciul sanitar veterinar al Trustului „Prodaliment”, pen­dinte de Ministerul Economiei şi Comerţului Exterior, activând alături de Prof. Al. Ciucă şi alţi medici veterinari, la apărarea sănătăţii animalelor din exploatările zootehnice de stat, contribuind la consolidarea producţiei de alimente de origine animală. La 1 ianuarie 1955 Trustul „Prodaliment” a fost înglobat în cadrul Ministerului Industriei Alimentare. De la această dată, fiind suferind de cancer şi având şi glaucom, Dr. I. Radulovici nu a mai activat, ducând o viaţă retrasă şi tăcută, cum i-a fost toată viaţa.
A fost un om reţinut în manifestările publice, deşi el era în fond un mare animator, fără odihnă, secundând cu discreţie pe Ionescu-Brăila, fără ca să facă vreodată caz de funcţia pe care o ocupa. A fost Secretar general în timpul războiu­lui, şi nu i s-a imputat de nimeni nici un fel de greşeală ori abuz, servind profesia cu credinţă. A făcut parte din toate comisiile de examen de capacitate ale medicilor vete­rinari, examinând cunoştinţele acestora privind legislaţia şi măsurile de poliţie sanitară veterinară, care trebuiau luate în caz de boli infectocontagioase. Dr. Radulovici a contri­buit la buna funcţionare a serviciului sanitar veterinar. El redacta Buletinul informativ al Direcţiei Zootehnice şi Sani­tare Veterinare, dările de seamă ale acestei direcţiuni, precum şi buletinele de epizootii. A făcut parte din majoritatea comitetelor Asociaţiei Generale a Medi­cilor Veterinari şi a apărat cu mare curaj pe colegii care erau nedreptăţiţi de organele locale. A fost redactor al Buletinului Asociaţiei Generale a Medicilor Veteri­nari.
A decedat în anul 1960.

S-a născut la 14 ianuarie 1890, la Zăvoaia, jud. Brăila. A făcut școala la Zăvoaia și la liceul „N. Bălcescu” din Brăila.
A studiat apoi la „Școala Superioară de Medicină Veterinară” din București. În anul 1916 obține titlul de medic veterinar iar în anul 1925 – diploma de doctor în medicina veterinară cu mențiunea „foarte bine”.
În 1916 este mobilizat. După terminarea primului război mondial și demobilizare a ocupat în cadrul Școlii Superioare de Medicină Veterinară și apoi la Facultatea de Medicină Veterinară din București posturi de șef de lucrări la diferite catedre.
Din 1925 a studiat, în calitate de bursier al statului, timp de 2 ani la Alfort, în Franța, în mai multe laboratoare, cu profesorii Vallée, Maignon, Robin, Panisset, Roussy și a urmat cursurile de bacteriologie la Institutul Pasteur din Paris.
Întors în țară, lucrează ca șef de lucrări până în anul 1932 când la 15 martie este numit profesor titular la catedra de Patologie experimentală și higienă veterinară.
Alexandru Vechiu și-a început cercetările în 1931, a făcut studii de patologie și microbiologie, a studiat bolile infecțioase ale animalelor și după 8 ani de muncă intensă a reușit primul în lume să transmită virusul pestos porcin la iepure, cobai și oi. Oamenii de știință americani H. Koprowsky, J. A. Baker, J. Black ș.a., sprijinându-se pe lucrările sale au realizat vaccinul antipestos porcin lapinizat, al cărui precursor rămâne Prof. Al. Vechiu.
La 6 februarie 1937 este numit profesor titular, prin chemare, de Anatomie patologică și microbiologie. Tot atunci este numit directorul Institutului de seruri și vaccinuri „Pasteur” din București, pe care l-a condus din 1937 pâna în anul 1947.
La 1 ianuarie 1939 este numit Profesor la Clinica și Catedra de Patologie medicală.
Pe data de 8 octombrie 1939 este numit Decan al Facultății de Medicină Veterinară din Bucureşti, funcție pe care a ocupat-o până în anul 1946.
La 9 septembrie 1949, a fost scos din învățământ (în timp ce preda la curs) fără pensie (o pensie a fost acordată post mortem soției sale medic veterinar, Conf.univ. Dr. Olimpia Vechiu).
A avut o activitate bogată atât pe plan profesional cât și social, din care menționăm câteva:
A participat ca delegat al țării la diferite congrese în străinătate:
În martie 1934, la Congresul mondial de chinologie de la Monaco, unde datorită lucrărilor sale a fost numit raportor general pentru problema combaterii maladiei „Jigodia câinilor tineri”. La propunerea Prof. Alexandru Vechiu, s-a aprobat la acest Congres ca „jigodia câinelui” să fie numită „maladia Carre”, pentru cinstirea savantului care a descoperit agentul patogen al bolii.
În 1938 a participat la Congresul internațional de medicină veterinară de la Zürich-Interlaken în Elveția unde a avut un deosebit succes prin cercetările sale cu privire la bolile porcilor. Împreună cu Gh. Ionescu-Brăila a reprezentat în anii 1939 și 1940 România la ședințele anuale ale Oficiului Internațional de Epizootii de la Paris.
A fost apoi ales Președinte al „Asociației Medicilor Veterinari” și Președintele „Societății pentru protecția animalelor”.
Între anii 1935–1941 a condus și a redactat diferite articole la „ Revista crescătorului de animale ”, o realizare personală a sa. Pentru editarea acestei reviste tiparul a fost plătit și din salariul personal al Prof. Vechiu, luat ca aconto. A făcut „Istoricul Medicinei Veterinare Române” care a fost publicat în „Histoire de la Medicine Veternaire de France”.
Ca director al Institutului de seruri și vaccinuri Pasteur, printre altele a realizat secția din Giulești.
În funcția de decan al Facultății de Medicină Veterinară din București a asfaltat toate aleile facultații, a ajutat studenții nevoiași să-și termine studiile, a organizat o cantină pentru studenți. În timpul războiului a organizat evacuarea Facultății de Medicină Veterinară și a Institutului Pasteur la Apold – Sibiu și Copăceni – Ilfov, fără a se pierde ceva din patrimoniul celor două instituții.
A decedat la data de 3 martie 1954, la Bucureşti.

S-a născut pe plaiuri arădene, în bogata comună Pecica, cel care avea să devină Prof.univ. Dr. Aurel Vinţan, eminenţă care a făcut faimă profesiei de medic veterinar şi învăţământului superior medical veterinar. Studiile şi le-a împlinit în comuna natală, în Arad (la Liceul „Moise Nicoară”) şi la Bucureşti (la Facultatea de Medicină Veterinară, pe care a absolvit-o în 1934). După absolvirea studiilor universitare s-a angajat, cu toată abnegaţia şi forţa vârstei şi a spiritului său căutător şi harnic, pentru desăvârşirea profesională personală şi pentru slujirea medicinei aplicată pe animale. A îndeplinit mai multe funcţii, onorându-le pe toate cu strălucire: stagiar la Abatorul Timişoara, asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (la disciplina de Patologia bolilor infectocontagioase), medic veterinar la Circumscripţia Sanitară Veterinară Codlea Braşov, medic veterinar şef al judeţului Arad. Între timp a luat examenul de capacitate şi a obţinut titlul de medic primar veterinar.
Datorită activităţii sale prodigioase, în 1948 când la Arad a fost înfiinţată Facultatea de Medicină Veterinară, a fost solicitat să se integreze în acest profil, fiind unul dintre aceia care s-au străduit pentru înfiinţarea acesteia. Profesorul Vinţan a devenit în scurtă vreme unul dintre cadrele didactice simbol ale acelei Facultăţi (alături de Gh. Dinulescu, Lascăr Buruiană, Petre Spânu, Ioan Băieş, Viorel Ciurea, Eugen Paştea, Ion Grigorescu, Valeriu Pintea, Avram Haneş, Filip N. Mihăescu, Elisabeta Sârmon ş.a.), care a dat României câteva promoţii de medici veterinari foarte bine pregătiţi, extrem de serioşi şi deosebit de determinaţi. Profesorul Vinţan a predat, la Arad, mai multe materii: Botanică medicală, Microbiologie, Farmacologie, Medicină operatoare, Reproducţie şi Obstetrică, dovadă a capacităţii sale deosebite.
După desfiinţarea Facultăţii de la Arad (1957), a îndeplinit funcţia de Şef al Centrului Republican de Însămânţări Artificiale şi combaterea sterilităţii la animale din Bucureşti.
În 1962, când la Timişoara s-a înfiinţat Facultatea de Medicină Veterinară, Prof. Vinţan a fost chemat să revină în învăţământ. A acceptat şi a preluat conducerea disciplinei de Farmacologie şi Receptură veterinară, funcţie deţinută până la pensionare, în 1976. O scurtă perioadă a predat şi Botanica medicală.
Din fructuoasa activitate didactico-pedagogică şi ştiinţifică a Prof. Aurel Vinţan au rămas mărturii pentru posteritate un număr însemnat de lucrări ştiinţifice şi cărţi de mare valoare, multe dintre ele de pionierat.
În decursul activităţii sale didactice a ocupat şi funcţii administrative: Secretar ştiinţific al Facultăţii, Şef de catedră, membru în Consiliul Profesoral.
După pensioare Prof. Vinţan s-a dedicat în exclusivitate familiei, ocupându-se, cu mare drag, de nepoţi.
Total pe neaşteptate, în primăvara anului 1992 inima minunatului om şi profesor, a cedat şi, astfel, a dispărut o stea din pleiada marilor dascăli, intrând în Panteonul oamenilor de marcă ai profesiei.